„Au trecut 75 de ani de la distrugerea orașelor Hiroshima și Nagasaki și 50 de ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de Neproliferare Nucleară (semnat la 1 iulie 1968, a fost ratificat pe 5 marie 1970 n.r.). Și totuși, lumea este astăzi într-un pericol mai mare de război nuclear decât în orice alt moment de la criza rachetelor cubaneze (octombrie-noiembrie 1962)”, așa își începe Andreas Kluth, scriitor și editor la Bloomberg Opinion, articolul dedicat amenințării nucleare la adresa întregii planete.
Concluzia lui Kluth că există un risc serios de conflict nuclear este cât se poate de întemeiată. De altfel, recenta înfruntare dintre Statele Unite și Iran pornește de la temerile Casei Albe (anterioare administrației Trump) că Iranul urmărește să dezvolte un arsenal nuclear.
Ar fi o amenințre uriașă pentru securitatea regiunii, pentru că ar forța Arabia Saudită și Turcia să țină pasul și să intre în exclusivistul club al puterilor nucleare. Cum Israelul are mai mult ca sigur astfel de focoase, riscul este uriaș. De altfel, chiar președintele Erdogan s-a plâns recent că e nedrept ca țările care au asemenea capacități militare să împiedice Turcia să le obțină.
Există, așadar, riscul ca unul dintre vechile conflicte de pe mapamond (nu numai în Orientul mijlociu, ci, de exemplu, cel dintre India și Pakistan) să degenereze într-un război nuclear. Kluth vorbește, însă, și de o altă amenințare și mai înfricoșătoare: „bombele ar putea cădea în mâna teroriștilor sau a altor grupări non-statale”.
Pentru a evita un război nuclear, comunitatea internațională se bazează pe Tratatul de Neproliferare Nucleară semnat de 191 de țări. Este acest tratat suficient pentru a proteja umanitatea?
Când tratatul a fost negociat în anii '60 ai secolului trecut s-a convenit ca cele cinci țări care aveau deja bomba atomică (SUA, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Franța și China) să-și păstreze arsenalul, promițând că vor conlucra pentru a elimina aceste arme devastatoare.
Toți ceilalți semnatari s-au angajat să renunțe la încercarea de a obține bomba atomică, în schimbul ajutorului primit de la cele cinci mari puteru pentru utilizarea puterii nucleare ca sursă de energie.
Israelul, Pakistanul și India nu au semnat niciodată Tratatul, iar Coreea de Nord s-a retras. „A fost Tratatul un succes? Partizanii săi susțin că, fără el, mai multe state ar putea avea arsenale nucleare astăzi. Scepticii sunt îngrijorați de faptul că sistemul necesită un hegemon binevoitor, adică SUA, pentru a-l controla. Mai mult, sub președintele Donald Trump, această bunăvoință credibilă și predictibilă a dispărut”, scrie Andreas Kluth.
Vechii aliați ai Statelor Unite (Japonia, Coreea de Sud sau Taiwanul) nu mai pot fi absolut siguri că americanii vor riposta în cazul unui atac nuclear din partea Coreei de Nord sau chiar a Chinei. Așadar, de ce nu și-ar dezvolta propriile capacități nucleare ca să-și descurajeze inamicii? Toată aceasta spirală a confruntării nu face, însă, decât să forțeze noi state să intre în cursa înarmării nucleare.
În aceste condiții, Tratatul de Nepoliferare pare să devină mai degrabă periculos, lasă să se înțeleagă Andreas Kluth. „Problema este că permite în continuare țărilor care ridică probleme să obțină tehnologie nucleară pentru uz civil. Cu toate acestea, odată ce o țară, precum Iranul, învață să construiască un reactor nuclear - prin îmbogățirea uraniului - este la un pas de a produce bombe. Această amenințare, la rândul ei, îi obligă pe adversarii statului respectiv să facă eforturi pentru a păstra echilibrul. Rezultatul este o „cursă a înarmării”, precum cea care se desfășoară acum în Orientul Mijlociu.
Și mai este un element de care ar trebui să ținem seama când comparăm situația de acum cu cea de la apogeul Războiului Rece. Lumea este astăzi mult mai complexă. Pe atunci, SUA și Uniunea Sovietică se țineau una pe alta în șah.
Casa Albă și Kremlinul știau că distrugerea adversarului atrage inevitabil propria distrugere. „Au fost doi jucători, amândoi presupuși a fi „raționali”, o presupunere pe care puțini oameni o pot face astăzi despre unii lideri mondiali.
Mai grav, numărul jucătorilor "nucleari" continuă să crească. (...) Această situație duce și la o creștere spectaculoasă a numărului deciziilor și a răspunsurilor posibile. Și, nu în ultimul rând, a greșelilor care pot interveni”.
Cu alte cuvinte, matematica războiului nuclear tinde să depășească rapid capacitățile umane de a-i rezolva ecuațiile. Gândiți-vă numai ce dezastru ar putea provoca o „regretabilă eroare”, ca cea făcută de iranieni când au doborât avionul ucrainean, dacă Teheranul ar fi în posesia unui arsenal nuclear!