Se împlinesc 44 de ani, pe 27 iulie, de când Camera Reprezentanților l-a pus sub acuzare pe președintele Richard Nixon în Afacerea Watergate. Numele lui a rămas în istoria lumii drept primul și unicul preşedinte american obligat să demisioneze. Era al 37-lea preşedinte al Statelor Unite ale Americii.
Înainte de a deveni președinte, în 1969, Richard Nixon, prin două acțiuni, a demonstrat că, din cauza suspiciunilor, este înclinat să-i spioneze și monitorizeze pe alții, adversari sau nu. În Congres, Nixon a susținut Legea Taft–Hartley(en) din 1947, o lege federală pentru monitorizarea activităților și puterii sindicatelor. În 1948, Nixon a obținut prima sa victorie, care i-a adus o reputație la nivel național; ancheta sa, ca membru al Comisiei pentru Activități Ne-Americane a Camerei, a rezolvat cazul de spionaj Alger Hiss.
Nimic nu se compară însă cu ambiția lui Nixon de a-și spiona adversarii din Partidul Democrat, care avea biroul în clădirea Watergate. În 1972, președintele Nixon a angajat câțiva „spărgători”, care urmau să intre în sediul partidului și să monteze microfoane. Aceștia au fost prinși și polițiștii au realizat că „spărgătorii” nu erau simpli delicvenți și au demonstrat că au legătură cu Casa Albă. Echipa de campanie pentru realegerea lui s-a destrămat, mulți și-au dat demisia.
Imediat, Casa Albă a dat o declarație în care nega implicarea în respectivul incident și s-a lăsat liniște.
Jurnaliștii care nu l-au crezut pe președinte pe cuvânt
Doi jurnaliști de la Washington Post, Carl Bernstein şi Bob Woodward, nu s-au lăsat păcăliți și au intrat pe fir. Au anchetat spargerea de la Watergate pe cont propriu. Au avut noroc cu o sursă bine informată și au început să publice articole în care arătau, cu probe, că spargerea nu a fost una întâmplătoare, ci a fost un ordin politic.
Au reușit să demonstreze că cei cinci spărgători au fost plătiţi cu banii, nu tocmai albi, ai lui Nixon. Era de notorietate faptul că președintele primea bani a căror proveniență era suspectă.
Cu tot acest scandal, Nixon a câștigat din noul alegerile, în noiembrie 1972. Imediat după alegeri, în ianuarie 1973, începe procesul celor implicaţi în scandalul Watergate. Unul dintre ei, James McCord, a cedat presiunilor și a mărturisit. Și despre modul de finanțare și despre activitățile secrete ale echipei lui Nixon.
Nixon, trădat de FBI?
O comisie senatorială a Congresului a aflat că Nixon a supravegheat și procesul spărgătorilor. Candidatul la funcţia de director al FBI, L.Patrick Gray, face numeroase dezvăluiri și arată că la interogatoriile făcute de FBI a participat și un reprezentant al Casei Albe. Urmează un șir de demisii din echipa lui Nixon, președintele numește un nou procuror general, dar s-a decis ca audierile făcute de comisia specială de anchetă a cazului Watergate să fie televizate. Tot americanul de rând era la curent cu evoluția cazului. Eroul acestor audieri a fost John Dean.
La 25 iunie 1973, acesta vorbește despre toate eforturile lui Nixon de a mușamaliza afacerea, despre banii negri pentru campanie despre ascultarea telefoanelor, listele cu adversari de la Casa Albă, obsesia lui Nixon faţă de protestatarii împotriva războiului și multe altele.
Un scandal cu grațiere
Din acest moment, începe un adevărat război între Justiţie şi Nixon, pentru predarea benzilor de magnetofon. Pe 27 iulie 1974, Camera Reprezentanților l-a pus sub acuzare pe Nixon. Pe 8 august acesta demisionează. Pe 9 august, vice-preşedintele Gerald Ford depune jurământul în calitate de preşedinte al Statelor Unite ale Americii. O lună mai târziu, Ford îl graţiează pe Nixon.
Afacerea Watergate a dus în final la limitarea puterii executive, la promulgarea unor legi, cum ar fi Legea prerogativelor de război (1973), Legea prin care erau stabilite plafoane pentru contribuţii şi cheltuieli în campania electorală (1974), Legea privind Libertatea Informaţiei (1974). De asemenea, s-a produs o oarecare divizare geografică a Americii între Nordul aflat în criză şi Sudul tot mai prosper. Acest lucru a dus la preferarea preşedinţilor proveniţi din sud.