Unul din demonstranți, pe nume Pampa, a tăiat o ureche de la cadavrul ars al căpitanului Valentin Pop și a mâncat-o, după care a tăiat și o bucată din coapsă, oferind-o celor din jur spre a fi consumată.
Evenimentele din 1989 nu s-au manifestat câtuși de puțin în același mod pe întreg teritoriul țării. În cea mai mare majoritate a localităților țării nu s-a întâmplat mai nimic, iar dacă oamenii nu ar fi avut acces la informațiile transmise la radio și televiziune, nici nu s-ar fi știut că regimul a căzut. În schimb, în 18 localități declarate „martir” s-au înregistrat 1.166 de victime, dintre care 271, în perioada 17-22 decembrie 1989.
Fără doar și poate, printre cei care au analizat evenimentele de atunci și natura lor, există un consens potrivit căruia prăbușirea comunismului la noi a stat sub semnul scenariului extern, în aplicarea căruia, furia populară spontană, generată pe fondul nemulțumirilor față de regimul lui Nicolae Ceaușescu, a avut un rol important și a dat aparența de revoluție.
Ca în orice evenimente de stradă de acest gen, violențele au fost posibile în stil mare. Cu atât mai mult cu cât, scenariul aplicat a prevăzut provocarea de confruntări între Armată și Securitate, precum și între populație și Internele, care să se soldeze cu pierderi de vieți omenești. Cine a provocat aceste confruntări? A fost o întrebare pe care mi-am pus-o încă de la începutul anului 1990, imediat după ce mi-am făcut debutul în presă, la Săptămânalul Zigzag. Ca să-mi răspund, și mie, și cititorilor noștri, m-am deplasat la Cugir, localitate marcată de violențe pe care nu mi le-aș putut imagina.
Împreună cu colegul meu de atunci, Alex Coman, astăzi un sofisticat parizian, am realizat o temeinică documentare. Împreună cu colegul meu, am descoperit fapte care ne-au marcat profund, de o violență extremă, care au mers până la canibalism. Întorși la redacție în toiul altor evenimente, cele din 13-15 iunie 1990, pe hârtie cele aflate, așa cum ne-am priceput mai bine. Am ezitat îndelung dacă să spunem tot ceea ce am aflat. Am făcut-o! Republicăm astăzi, la 30 de ani de la atrocitățile petrecute în orașul Cugir, articolul apărut în săptămânalul Zigzag, 3-9 iulie, 1990.
Moartea vine din maternitate
Ipoteza unui scenariu revoluționar bine stabilit a început să se verifice. Una din componentele acestui scenariu îl constituie atribuirea rolului de teroriști unor persoane nevinovate. Sibiu, Timișoara sunt câteva din coordonatele acestei sinistre farse la care oameni dintre noi sunt condamnați la ani grei de temniță doar pentru faptul că sunt mai necesari acolo decât în libertate.
Pornind de la aceasta reporterii noștri speciali Alexandru Coman și Mirel Curea au realizat un reportaj-anchetă la Alba Iulia și Cugir. Lucrurile ieșite la lumină pot fi calificate ca fiind cel puțin șocante și trezesc o gamă bogată de sentimente ce merg de la ridicol și hilar la tragic.
Miliția putea fi cu poporul Orașul Cugir s-a numărat printre primele orașe care în ziua de 21 decembrie a început ceea ce mai târziu avea să se numească „revoluția din decembrie”. Acest lucru, în mod straniu, s-a făcut în acest oraș înainte ca în București Ceaușescu să-și fi început ultima sa cuvântare. Una din oficialitățile de atunci și de acum ne-a relatat filmul evenimentelor până la degenerarea lor, moment în care domnia sa a părăsit ”teatrul” considerând că ceea ce fusese realmente frumos și emoționant luase sfârșit. Să trecem la relatarea faptelor. Spațiul final de concentrare a democrației a fost curtea miliției orașului Cugir. De menționat, din motive pe care le veți înțelege pe parcursul anchetei noastre, că în imediata vecinătate se află clădirea spitalului orășenesc.
După câteva ore de demonstrație pașnică, la mili ție a sunat prima alarmă. Demonstranții incendiaseră primăria și apartamentul primarului. Concomitent librăria, apartamentul directorului de la O.G.L. și locuința secretarului de partid de la I.M. Cugir au fost devastate și jefuite. Din acel moment cadrele miliției și securității din Cugir au comunicat starea de fapt la Alba Iulia.
În prima etapă a fost trimis la Cugir colonelul M.I. Ștefan Ceaușescu (pură coincidență de nume), șeful serviciului C.I. economice din județul Alba, din motive ușor de bănuit, având în vedere importanța obiectivului I.M. Cugir. Mai târziu au fost chemați și colonelul Gheorghe Lupeș, șeful securității pe județ, care a decis să-l ia ca însoțitor și pe căpitanul Gheorghe Burian, șeful compartimentului USLA.
Cpt. Burian a primit ordin de la superiorul său direct, col. Lupeș, să ia în afara pistoletului său din dotare și un pistol mitralieră din dotarea USLA, nemenționându-i destinația și obiectul misiunii. Ajunși la Miliția Cugir, col. Lupeș a urcat în sediu după ce l-a chemat și pe cpt. Burian, indicându-i să stea în biroul tehnic.
În acel moment manifestanții se îndreptau spre sediul miliției. În câteva minute clădirea a fost împresurată. Concomitent în biroul în care se afla cpt. Burian mai erau prezenți și Marcel Ilici, col. Pompieri Blăjan, lt. Dragosin, cpt. Crișan și plt. Mj. Mărea.
Ca răspuns la cererea manifestanților de a se constitui o formă de dialog, comandantul miliției a încercat să iasă la o fereastră și a apucat să spună ”miliția este cu poporul”. Se poate spune că tradiția infiltrării unor elemente extremiste, incitante, în rândul demonstranților pașnici a început odată cu primele evenimente din decembrie, pentru că dialogul încercat a eșuat sub o ploaie de pietre, urmată de cârpe îmbibate cu benzină și sticle incendiare.
Se trage de la fereastra biroului?
După incendierea parterului și extinderea focului în întreaga clădire, în jurul orei 18.00 a răsunat prima rafală. Există dovezi certe pe care redacția le poate pune la dispoziție, susținute de mărturii semnate de participanți (demonstranți) cum că aceste focuri au venit din clădirea maternității spitalului, aflată în apropiere și nu din sediul miliției. Demn de reținut este faptul că scena corespunde până la identitate cu evenimentele din Sibiu, Cluj, Timișoara. S-a dorit atragerea organelor M.I. din aceste orașe într-un conflict violent, creat artificial între demonstranți și ceea ce în concepția acestora reprezentau forțele de represiune.
După deschiderea focului din locul menționat, violența demonstranților a crescut până la paroxism, aceștia încercând să pătrundă înăuntru. Din clădirea total incendiată s-a răspuns la început cu foc de avertisment tras în aer și mai târziu, când deja manifestanții forțaseră intrarea, cu foc direct. Demn de reținut este faptul că după încetarea evenimentelor s-au numărat 41 de răniți (NICI UN DECEDAT) din rândul demonstranților. Nici unul din martorii acuzării de mai târziu nu a indicat ca loc de tragere fereastra biroului în care se afla și cpt. Burian. Considerăm cazul d-sale simptomatic și de aceea ne vom ocupa în mod deosebit de d-sa. Un singur martor a declarat că se trăgea de la absolut toate ferestrele. Chiar și de la ferestrele W.C.- urilor? Despre modul cum au fost conduse ancheta și procesul ”teroriștilor” și de către cine, vom vorbi puțin mai târziu.
Să revenim la filmul evenimentelor. Cadrele din clădire erau prinse între flăcări și gratiile ferestrelor. Cpt. Burian reușește să rupă cu un extinctor gratiile, și cei aflați în încăpere coboară pe o scară improvizată. Înainte de a părăsi clădirea, cei aflați în încăpere au încuiat armamentul în fișetul lui Marcel Ilici.
De la omenie la bestialitate
Constantin Vonica, tratamentist la I.M. Cugir, martor al apărării respins de instanță, ne-a relatat următoarele: „M-am dus la Miliție pe la orele 20.00. Ardeau toate camerele și se trăgea de la etajul I, al doilea geam de sus, parterul fiind în întregime în flăcări. Pe la 20 - 20.30 pe o scară improvizată au coborât 5 oameni. Nici unul nu a tras nici un foc de armă, de altfel de la acel geam nici nu se trăsese. Unul din cei 5 - aveam să aflu mai târziu că se numește Gh. Burian - a fugit spre demonstranți și s-a izbit de mine. Eu mă aflam în primul rând al demonstranților. Cpt. Burian a fugit apoi către căminul de fete unde se afla un grup de cca. 15 oameni. Cineva din grup a încercat să-l lovească cu un par, iar dânsul s-a retras. Era ca un animal hăituit, era neînarmat și m-am gândit că este un om care trebuie salvat. M-am desprins din grup și l-am luat de mână spunându-i să mă urmeze. În același timp am strigat la cei care voiau să-l linșeze să-l lase în pace, pentru că nu este din Cugir. L-am scos printre demonstranții care erau prea agitați, înfierbântați sau beți ca să observe intenția mea de a-l salva de la moarte. M-a rugat să-l ajut să iasă din oraș, ca să ajungă acasă la el, deoarece era îngrijorat de soarta familiei sale. L-am dus la Alba Iulia cu mașina prietenului meu Alecu Dumitru. Cpt. Burian mi-a povestit pe drum momentele de coșmar trăite în biroul de la miliție, când linoleumul luase foc, aerul devenise irespirabil chiar și cu masca de gaze, iar cojocul i se aprinsese. După cât de sumar era îmbrăcat - în pantaloni și cămașă - consider că nu putea să aibă nici o armă asupra sa. L-am întrebat dacă a tras, iar el s-a jurat pe viața copiilor săi că nu a tras nici un foc.”
Din aceeași clădire, dar din alt loc, au mai ieșit și comandantul miliției Cugir, cpt. Pop, și plt. Staicu. Aceștia doi au fost prinși de mulțime, loviți cu bestialitate, stropiți cu benzină după care li s-a dat foc. Conform relatărilor martorilor oculari, unul din demonstranți pe nume Pampa, a tăiat o ureche de la cadavrul ars al cpt. Pop și a mâncat-o, după care a tăiat și o bucată din coapsă, oferind-o celor din jur spre a fi consumată. Fără omenia, judecata și prezența de spirit a d-lui Constantin Vonica, cu certitudine soarta cpt. Burian ar fi fost similară cu a celor două victime.
O sinucidere venită la timp
În ancheta întreprinsă de noi la Cugir, în urma relatărilor martorilor cum că primele focuri s-au tras din clădirea maternității spitalului, am descoperit câteva aspecte pe care le putem numi senzaționale și care pun evenimentele într-o corelare perfectă cu evenimentele din celelalte orașe în care au avut loc asemenea ciocniri (vezi Sibiu).
În primul rând, d-l doctor Ion Dobocan, șeful secției chirurgie a spitalului din Cugir, care a operat răniți din data de 21 decembrie, ne-a relatat că o bună parte a răniților erau împușcați din lateral-spate sau din spate. Este greu de imaginat măcar un singur demonstrant stând cu spatele la clădirea către care își manifesta vreun sentiment oarecare. De asemenea, un grup de 7-8 indivizi au încercat să-l constrângă să le dea benzină din rezervoarele salvărilor. Doctorul Dobocan i-a convins de necesitatea salvărilor mai ales în acele momente Domnia sa a rămas cu impresia de premeditare a atacului asupra sediului poliției. La aceasta, d-sa a mai adăugat și faptul că acești indivizi erau străini de oraș și își ascundeau fețele în dosul fularelor și al căciulilor sau pălăriilor înfundate pe cap.
Ipoteza declanșării focurilor de armă din clădirea maternității am verificat-o la fața locului împreună cu trei experți în balistică și putem pune la dispoziția doritorilor fotografii ale urmelor de ricoșeu de pe zidurile clădirilor din jur și de pe zidul dinspre spital al miliției, urme ce indică cu precizie camera din care s-a tras: uscătoria de la mansarda maternității. Funcționarii spitalului ne-au relatat că la clădirea policlinicii din incintă își avusese o cameră ofițerul C.I. Ion Cîrstoc.
Despre acest ofițer se cunoaște faptul că în data de 23 decembrie a fost arestat de către armată și că s-a sinucis în arestul improvizat într-o cameră din clădirea administrativă a I.M. Cugir. Cheia de la acea cameră era deținută de un reprezentant local al F.S.N. Modul în care s-a sinucis pare cel puțin straniu, deoarece a făcut-o prin spânzurare, cu cureaua de la pantaloni, de o țeavă a caloriferului, aflată la circa 60 cm de podea. Fără comentarii.
Alexandru Coman
Mirel Curea
Infractorii din evidența miliției s-au răzbunat crunt: le-au dat foc anchetatorilor și au mâncat din ei
La jumătatea anului 1999, jurnalista Adina Anghelescu, pe atunci la cotidianul Ziua, anunța că procurorul militar criminalist Ilie Botos, de la Parchetul Militar Cluj, ancheta un grup de infractori din Cugir, județul Alba, care au atacat, în decembrie 1989, cu bestialitate un ofițer și un subofițer de Miliție, iar apoi i-au ars de vii: „Potrivit procurorilor militari, în 21 decembrie 1989, sediul Miliției din Cugir a fost atacat de infractori aflați de mult în evidența organelor de miliție.
Aceștia au dat foc parterului clădirii, folosind peste 100 de litri de toluen și benzină. O parte dintre milițienii aflați în sediu au ars. Comandantul Miliției, căpitanul Valentin Pop, și subofițerul Ilie Staicu au sărit de la etaj pentru a se salva, dar au avut parte de o moarte mult mai cumplită. Infractorii l-au lovit pe cei doi, utilizând obiecte contondente și topoare, după care au aruncat asupra corpurilor lor o cantitate de aproximativ zece litri de benzina și toluen pe care au aprins-o. Apoi cadavrele acestora au fost profanate. Le-au fost tăiate organele genitale și urechile, iar comandantului i-au înfipt un steag în mijlocul craniului. Unul dintre infractori a dat dovada chiar de necrofagie, mâncând pavilionul urechii unuia dintre milițieni.
Potrivit anchetatorilor, crimele din Cugir sunt unele din cele mai grave pe care le-au întâlnit în cariera. Deși cercetările în acest caz au început imediat, ele au fost abandonate în scurt timp, din cauza presiunilor făcute asupra procurorilor.” Urmărirea penală începută atunci, împotriva criminalilor a avut urmări. Sivera Dumitru, Carica Adrian, Mihu Aurel şi Muntean Petru au fost găsiți vinovați și condamnați la pedepse cuprinse între 10 și 13 ani de închisoare. Popa Alexandru, zis Pampa, cel care a mâncat din cadavrul comandantului Miliției Cugir, căpitan Pop Valentin, s-a sinucis in 1993.