Știrile Pro TV au difuzat în seara zilei de miercuri, 10 decembrie, un scurt reportaj despre un incindent, petrecut în incinta Institutului Cultural Român. La o manifestare dedicată evenimentelor din decembrie 1989, în timpul alocuțiunii rostite de fostul șef al statului Ion Iliescu, un tânăr a încercat să desfășoare o pânză pe care scria „Iliescu judecat pentru sângele vărsat”. Până să fie evacuat cu forța din sală, tânărul a mai apucat să-i aducă niște acuze grave fostului președinte al țării, inclusiv aceea de ucigaș de oameni nevinovați. Finalul reportajului a fost excepțional, punând în evidență talentul și simțul artistic al operatorului: figura lui Ion Iliescu, nervoasă, cu dinții încleștați, privind ostentativ spre un perete lateral, după care camera a coborât lent spre mâna, ale cărei degete băteau nervos un tact aproape spasmodic într-un braț al fotoliului.
Categoric, la 25 de ani de la căderea regimului Ceaușescu, asemenea simpozioane trebuie să aibă loc, iar Ion Iliescu este, cu certitudine, martorul cel mai important al acelui timp, nodul care leagă toate firele. Cu o singură condiție: să spună adevărul, tot adevărul și numai adevărul. Știu că ar fi o impietate la adresa familiilor care și-au pierdut copiii și/sau părinții, mai ales în zilele care au urmat fugii, capturării și executării soților Ceaușescu, dar, dacă ar sta în puterea mea, după un sfert de veac de la evenimentele dramatice din decembrie 1989, mai că l-aș exonera pe fostul președinte al țării de orice răspundere penală, în schimbul divulgării întregului adevăr. Dacă nu are puterea să îl rostească pentru cei de azi, sper ca Ion Iliescu să-și scrie în taină memoriile și să lase celor de mâine cheia deslușirii acelor zile de entuziasm și durere. Dar cinstit, deschis, fără să se proiecteze pe sine într-o lumină providențială, fără eroisme de paradă și patriotism de mucava.
În lipsa unei mărturii directe, clare, lămuritoare a lui Ion Iliescu, ne putem face o idee despre substanța reală a „revoluției” sale observând și analizând cu atenție trei zone de informații: documentele scrise și filmate, stenogramele oficiale, testimonialele unor participanți direcți la evenimente, aflați cât mai aproape de locul în care s-au luat marile decizii; specificitatea regimurilor politice coordonate de Ion Iliescu; atenta observare a convingerilor, behaviorismului politic și destinelor principalilor companioni de drum ai lui Ion Iliescu.
În cu totul alt context, am scris în urmă cu doi ani, chiar la această rubrică despre senzaționala stenogramă a discuției din 27 decembrie 1989 (la două zile după execuția soților Ceaușescu), la care au participat Ion Iliescu (președintele Consiliului Frontului Salvării Naționale), Petre Roman (prim-ministru) și Evgheni Tiajelnikov (ambasadorul URSS la București). Ea este reprodusă integral într-o anexă a excelentei cărți a Domniței Ștefănescu, 11 ani din istoria României. O cronologie a evenimentelor, decembrie 1989 – decembrie 2000 (Editura Mașina de scris, 2011).
Pus în temă cu preocuparea lui Mihail Gorbaciov privind felul în care noua conducere a României evaluează situația prezentă și viitorul țării, Ion Iliescu dă cel mai clar răspuns pe care l-am auzit vreodată din gura lui, de la moartea soților Ceaușescu încoace: „Acum trebuie lucrat individual, ca să evităm împingerea spre dreapta a proceselor, a problemelor sociale de la noi. Și eu cred că, din punct de vedere politic, preocuparea principală a celor câțiva care suntem aici este de a contribui la o dezvoltare sănătoasă, pe calea revoluționară și să frânăm posibilitatea elementelor de dreapta de a prelua comanda, tendințe care se manifestă și în alte țări socialiste”. Dincolo de foarte cursiva limbă de lemn, ideea lui Ion Iliescu de a continua vechiul regim cu alte mijloace și cu alți oameni este lipsită de echivoc. Dar, pentru ca niciun dubiu de interpretare să nu zgârie urechile părintelui perestroikăi, cel devenit peste noapte, în chip miraculos, noul șef al statului român, mai face o precizare care astăzi, după un prim moment de uluială, ne face să înțelegem mai bine invazia de partide și partidulețe, aripile tinere și/sau reformiste crescute unor formațiuni politice venerabile, defecțiunile de funcționare ale formațiunilor politice ostile FSN-ului: „Am proclamat ideea plurității politice, n-am spus mai mult decât pluritate, n-am confundat pluripartismul cu pluripartide. Nu excludem posibilitatea apariției și de partide și de tot felul de organizații, ba chiar, din punctul nostru de vedere, cu cât vor fi mai multe, cu atât mai bine, va fi mai puțin periculos pentru unitate decât dacă s-ar crea o singură forță. Îi lăsăm să se difuzeze (sic!) și apoi o să acceptăm un dialog în cadrul Frontului. Firește, celălalt participant la discuție, Petre Roman, nu simte nevoia să intervină la aceste explicații ale lui Ion Iliescu, așa cum a făcut-o la întrebarea ambasadorului dacă vor păstra denumirea Partidului Comunist Român. „Te scuipă”, a rostit în chip de scuză premierul de atunci și au stabilit ca pentru o vreme să meargă înainte cu denumirea Frontul Salvării Naționale.
Finalul conversației este extrem de interesant pentru dimensiunea militară a acelor zile încărcate de mistere nedeslușite până astăzi. Ion Iliescu îi mulțumește lui Mihail Gorbaciov pentru „modul inteligent în care a acționat”, mai ales că „francezii și americanii au aruncat o nadă”, oferind sprijinul unei eventuale intervenții militare. Ion Iliescu s-a aflat însă în permanent contact cu Gorbaciov „ne-am consultat în legătură cu o posibilă asistență de specialitate și am căzut de acord că nu este cazul, că ar putea avea loc interpretări nedorite și ar fi coincis cu aprecierea lui Ceaușescu, care și la proces a spus că este o lovitură de stat cu ajutor militar străin. Lumea știe că n-a fost așa!”
Evgheni Tiajelnikov vine însă cu o rugăminte de final (probabil adevăratul scop al întrevederii) care sugerează destul de clar rezultatul „consultărilor” permanente dintre Ion Iliescu și Mihail Gorbaciov. Spune Tiajelnikov: „O rugăminte: o serie de specialiști sovietici se află la periferie. Cerem să le acordați ajutor, să spuneți celor care trebuie să aibă grijă de securitatea lor, pentru că nu au asupra lor documente: pașapoartele sunt la ambasadă, au adeverințe, dar s-ar putea ca la control să nu se recunoască aceste adeverințe. Sunt într-o situație grea.” Pentru că în chip vădit Petre Roman nu înțelege despre ce e vorba, ambasadorul sovietic devine cu o idee mai explicit, întărindu-și rugămintea „să fie asigurată securitatea unor specialiști sovietici, pentru că Armata nu se va amesteca!”. Apelul trimisului lui Mihail Gorbaciov era cu atât mai disperat cu cât situația devenise cu adevărat dramatică: „Avem deja doi răniți din clădirea în care s-a tras” le-a mai transmis ambasadorul Uniunii Sovietice conducătorilor noii democrații românești. Cred că mai clar nu se putea zice.
Revăzând linia politică urmată de Ion Iliescu, în toate mandatele sale de președinte, din perspectiva acestui interviu, lucrurile încep să capete sens, iar scurtcircuitele democrației românești (începând cu acțiunea minerească din 13-15 iunie 1990) să se limpezească. Ceva mă face să credă însă, că nu despre aceste chestiuni a dorit să comunice Ion Iliescu la ICR. Sper însă să o facă într-o viitoare carte de memorii care, eventual, să fie publicată postum. Istoria României are nevoie de răspunsurile sale la unele întrebări esențiale.