Steaua, Dinamo si Rapid au antrenori italieni. Candva, initiativa lui Iorgulescu de a aduce straini la FC National era privita insa ca o ciudatenie.
Steaua, Dinamo si Rapid, cele mai importante echipe ale Romaniei, sunt antrenate de tehnicieni italieni, proveniti din campionatul care, in vara lui 2006, a dat campioana mondiala.
Mai mult, doi dintre ei - Zenga si Bergodi - sunt fosti mari fotbalisti care au activat la Inter Milano si Lazio Roma.
Prezenta lor, dar si a cehului Dusan Uhrin jr, profesionalizeaza climatul intern, asigurandu-i stabilitate, valoare si legatura cu fotbalul din exterior. Dar imboldul initial al valului care avea sa reformeze fotbalul nostru i-a apartinut unui om acum uitat: Gino Iorgulescu.
E greu de crezut ca a fost o vreme in care aducerea unui antrenor si a unor fotbalisti straini la o echipa de club romaneasca era privita ca o excentricitate. Desi pare o vesnicie, de atunci a trecut mai putin de un deceniu.
Blatul era viata lor
Povestea a inceput undeva in a doua jumatate a anilor ‘90. Vaduvita de marile sale valori la nivelul jucatorilor (exodul de fotbalisti era in floare) si al antrenorilor, Divizia A se cufunda in mocirla mediocritatii si a blaturilor.
Conducatori de cluburi corupti, jucatori slabi si naraviti la blaturi, arbitri care licitau si mergeau la doua capete, antrenori facuti „pe genunchi” la scoala FRF, acolo unde (povesteau chiar cei implicati) o diploma ajunsese sa coste derizoriu: 100 de dolari in buzunarul cui trebuia. Acest sistem degradat si degradant era incapabil sa aduca plusvaloare.
Titlul si retrogradarea se decideau inaintea sezonului, in carnetelele din buzunarele capilor Cooperativei. Banii se transportau cu geamantanele in parcarile din spatele vestiarelor.
Tehnicienii erau, adesea, de decor, „focul la ei” - principala indicatie tactica, iar turele de teren si magarusul (rebotezat pompos „exercitiul cinci contra doi”) - schemele repetate indelung la antrenamente.
FC National, una dintre fruntasele campionatului in acele vremuri tulburi, nu facea exceptie. Presedintele Gino Iorgulescu, fost international, vechi cirac de-al lui Mircea Sandu, cu care impartise vestiarul in anii de glorie ai Sportului Studentesc, facea un cuplu redutabil in manevrele subterane cu antrenorul Florin Halagian.
Versat si abil, cu o inteligenta pusa in slujba acestui edificiu al raului, Iorgulescu facuse din FC National unul dintre stalpii Cooperativei, echipa sa numarandu-se printre beneficiarii sistemului. Pilele de la federatie, cunostintele printre arbitri si prieteniile cu oamenii influenti din fotbalul nostru impinsesera „Progresul” pe podium.
DE POMINA
Florin Halagian si cei 12 turci de la Kocaeli
„Nu se mai putea. Ajunsesem la un capat de drum cu antrenorii romani”, povestea Gino Iorgulescu despre motivele care-l determinasera sa apeleze la tehnicienii din strainatate. Paharul se umpluse de ceva vreme.
„Halagian nu rezista mai mult de doi ani la o echipa. Face acelasi antrenament in fiecare zi. La inceput, stilul sau da rezultate. Dar, pe termen lung, „ucide” jucatorii”, a explicat o data Gino.
Este celebru episodul petrecut in toamna lui 1997, in turul I al Cupei Cupelor, cand FC National a jucat cu turcii de la Kocaelispor (0-2 in deplasare si 0-1 in Cotroceni).
La sedinta tactica dinaintea partidei-tur, Florin Halagian le-a facut jucatorilor o prezentare la tabla. Neobservat, pe o banca din spatele vestiarului se asezase si presedintele Iorgulescu.
Antrenorul a inceput sa distribuie jetoanele colorate, aratandu-i fiecarui fotbalist la cine trebuie sa faca marcaj. In final insa, dupa ce se impartisera sarcinile pentru toti cei 10 jucatori romani de camp, pe tabla ramasese un turc care n-avea adversar direct.
„Armeanul” a inceput sa se framante: „Ce dracu’? Pe asta-l marcheaza... Ma, ce se-ntampla? De unde-i asta?”. Explicatia a venit, intr-un tarziu, din spatele salii, unde Iorgulescu se amuza copios: „Vezi, Florine, ca ai pus 12 turci pe teren!”. Cam asa decurgeau „sedintele tactice” la echipele romanesti in acea perioada...
Povestea schimbarii
Timpul n-a mai avut rabdare
Apoi, la un moment dat, ceva s-a „rupt”. Iorgulescu a carmit decisiv, luand o hotarare care avea sa duca la revolutionarea fotbalului romanesc. Satul de pacla promiscuitatii si constient ca acest cerc vicios nu poate duce nicaieri, Gino a decis sa schimbe lucrurile. Prima tentativa a esuat lamentabil.
Stiind ca sistemul pe care se pregatea sa-l saboteze este foarte puternic, Iorgulescu a aranjat lovitura in mare secret. Apoi, intr-o dimineata, a anuntat ca Halagian nu mai e antrenor si ca, in locul sau, va fi instalat Rino Lavezzini, un italian venit din Serie C1. A fost un soc.
Armeanu’ s-a zvarcolit ca o fiara ranita si a reactionat cu viteza fulgerului, mobilizandu-si toti prietenii si aliatii. Puciul a fost inabusit in 48 de ore. Amenintat de tovarasii din Cooperativa, presat de conducerile bancilor care sponsorizau echipa, suntat de federatie, care-l avertiza ca nu-i va permite lui Lavezzini sa profeseze, Iorgulescu a dat inapoi. Halagian a revenit, dar nimic n-a mai fost ca inainte. Echipa a mers tot mai prost, iar in final a pierdut batalia, fiind indepartat.
Alexanco si bastinasii In sezonul 1998-1999, Iorgulescu a adus un nume mare din fotbalul spaniol: Jose Ramon Alexanco. Dar de blaturi nu putea si nici nu vroia sa se dezbare la fel de usor. Obligatiile fata de prieteni erau onorate, meciurile se pierdeau uneori in culise, fara ca Alexanco sa fie instiintat. Ibericul a plecat invins pentru a doua oara din Romania, dupa esecul de la Craiova.
Adevarata lovitura a fost data in sezonul 2002-2003, cand Gino l-a adus in Cotroceni pe Walter Zenga. Fostul portar de legenda de la Inter Milano a reusit sa propulseze echipa „bancarilor”, in aceeasi stagiune, in turul doi al Cupei UEFA. Era prima oara dupa trei ani cand o echipa romaneasca trecea pragul primului tur intr-o competitie europeana!
Mirarea lui Zenga
Zenga a fost intampinat cu ostilitate, la fel ca si Alexanco, la vremea lui. „Maistrii” scosi pe banda rulanta de scoala federala isi vedeau amenintata „competenta”. „Omul-paianjen” isi incheiase de curand activitatea ca sportiv si activase putin timp, fara succes, in SUA (New England Revolution) si Italia (Brerra Calcio). Era un incepator.
Primul antrenament cu FC National a fost un soc pentru el. La finalul sedintei, Zenga avea sa le spuna ziaristilor prezenti langa teren: „Astazi am constatat ca fotbalistii romani nu stiu sa se apere in zona, nu fac presing dupa ce pierd balonul. Lucruri care, in Italia, sunt invatate de la juniori”. Era 23 iulie 2002.
Obisnuiti cu biciul (fie el al lui Halagian sau al vreunui alt „dom’ profesor”, precum Florin Marin), jucatorii au crezut ca l-au apucat pe Dumnezeu de-un picior cand au vazut stilul de lucru al italianului.
Si i-au rasplatit increderea lui Zenga. Rezultatul excelent obtinut intr-un amical de lux disputat in deplasare, 1-0 cu FC Valencia, arata ca nou-venitul dorea sa schimbe aerul. Dupa ce si-a facut un nume la FC National, Zenga a plecat la Steaua. Drumul fusese deschis.
IDEI
„Partie” si in aducerea fotbalistilor straini Traditia tehnicienilor italieni a fost continuata in Cotroceni si dupa plecarea lui Zenga. A urmat Cristiano Bergodi, alt jucator cunoscut. Fostul capitan de la Lazio Roma a dus echipa, in sezonul 2005-2006, pana in finala Cupei Romaniei, pierzand trofeul in fata Rapidului.
Un alt italian, Roberto Landi, a continuat munca primilor doi la FC National. In 2006, Iorgulescu s-a retras de la gruparea din Parcul cu platani. In sezonul urmator, echipa a retrogradat.
Dar Iorgulescu a avut si alte idei. Pana atunci sporadica, prezenta fotbalistilor straini in campionatul intern a luat avant dupa ce, in preajma anului 2000, Gino a avut ideea de a renunta la jucatorii autohtoni (de tot mai slaba factura) in favoarea unor piete „emergente”. A facut trialuri la care participau zeci de africani, asiatici si est-europeni.
Dintre acestia, unii au confirmat. Apoi, afland ca, din motive „administrative”, campionatul australian a fost desfiintat pentru scurt timp, iar fotbalistii de acolo sunt liberi de contract, el a adus „la pachet” un grup masiv de „canguri”.
S-a dovedit ca nou-venitii adusi la sugestia impresarului Marcel Popescu nu erau deloc novici, iar afacerea a fost un veritabil „tun”. McKain, Shroj, Griffiths si Thwaite au intrat apoi repede in vizorul marilor formatii. FC National a devenit o „pepiniera” de jucatori straini pentru campionatul intern.