Reporterul Horia Tabacu a ajuns la KM Zero al Cerului

Colegi și prieteni, oameni care l-au iubit și l-au respectat, împreună cu familia, i-am făcut alai în startul spre lumea lui Dumnezeu.

Cu 30 de covrigi în doua pungi de plastic asteptam masina redacției, la Obor, sa ma duca la Axintele, Ialomița, loc în care urma sa-mi iau ramas bun de la prietenul meu si colegul nostru Horia Tabacu. Un batrânel, curat îmbracat, dar ud leoarca de ploaia ce mocanea peste noi, ma întreaba: „Am un Evenimentul zilei de ieri. Îl dau cu 50 de bani, nu-l vreți?”. Mi s-a împaienjenit privirea. De pe manșeta ziarului se uita la mine Horia. I-am zis sa ia câți covrigi vrea, de sufletul raposatului. A luat unul singur... Lui Horia îi placeau covrigii, dar nu-si cumpara niciodata. Fura de la colega noastra Magda Spiridon, câte o bucațica. Horia se mândrea ca e bucureștean nascut pe strada Biserica Enei, la Kilometul Zero al Capitalei. Nostim este ca, în ultimii ani, nu mai trecea prin casa parinteasca decât arareori, iar weekend-urile si le petrecea în ruralul Axintele. Povestea oricui cât de bine si linistit se simte acolo, departe de lumea dezlan- țuita în care a crescut ca jurnalist, alaturi de parin- ții sai, ambii ziaristi. Acolo, se odihnește acum. A luat cu el, în sicriu, numarul de ieri al „Evenimentului zilei”. Când l-am dus spre groapa ploua mocaneste. Ne-am noroit cu to- șii, dar, cu mâna pe inima recunosc, a fost cel mai vesel si animat cortegiu funerar la care am participat. Ca reporter, am fost la destule... Daca aș scrie acum ca „cerul plângea”, sunt sigur ca Horia mi-ar fi sarit în cap: „Te-ai sonat!? Ce-i cu clișeul asta?”. Asa ca o sa spun ca doar ploua. Slujba s-a ținut la bisericuța din Axintele, unde lânga parintele satesc a slujit si un ziarist. Este vorba de parintele Constantin Rotaru, hirotonit preot dupa ce, vreo trei ani, în urma cu ceva vreme, a fost învațacelul seniorului Horia Tabacu în ale jurnalisticii, nu în cele sfinte. Si tare frumos a slujit. Mulți colegi gazetari l-au însoțit pe Horia catre ultimul sau domiciliu. N-am sa dau nume. Apoi, la pomana s-a râs si s-a glumit ca la un botez. Precis, daca ar fi fost de fața, Horica ar fi monopolizat discuția la modul: „Ascultați aicea, ca-s batrân și știu mai multe. Uite cum sta treaba...”. și am fi murit noi de râs, nu el de un infarct tâmpit. S-au depanat amintiri despre reportajele raposatului reporter. Lui îi placeau cuvintele neaose, ca „raposat”, nu „mort” sau „decedat”. S-a vorbit despre reportajele lui de la Sighetu Marma- ției, din ’90, pe când lucra la revista Expres, si despre altele de la Dubasari, din Transnistria, din aceeasi perioada. Apoi, de ultimele sale interviuri cu mari scriitori. Odata cu el, am constatat, au mai murit trei ziariști, ca Horia mai scria și sub alte trei pseudonime. Când au venit sarmalele de post pe masa, a iesit si soarele. Pentru cliseul asta, cred ca Horia ma pedepsea si nu mai vorbea cu mine doua zile, în condițiile în care, daca nu eram împreuna, vorbeam la telefon de „n” ori pe zi. Dormi în pace, Horia, si fa-ne tu recenziile articolelor, de acolo, din tipografia Cerului!

FOTO:La slujba de înmormântare, în bisericuța din Axintele s-au strâns oameni care l-au iubit și l-au respectat FOTO: RĂZVAN PETRESCU

La căpătâiul lui Horia

Cea mai mare spaima a unui ziarist este ca nu cumva sa dea o știre falsa. Una dintre acelea care, depistate la timp, te fac sa retragi ziarul de pe piața și sa dai întreg tirajul la topit.

FOTO:„Horia este aici, împreună cu noi, pentru că nu poți îngropa Viața!”, a rostit Adrian Pătrușcă, senior editor la Evenimentul zilei și bun prieten, în cuvântarea de rămas bun FOTO: RĂZVAN PETRESCU

De câteva zile, am senzația ca suntem cu toții victimele unei știri false. Ale unei farse de presa. Cum sa moara Horia? El, care era vitalitatea întruchipata? El, care, înainte de a fi ziarist, a fost reporter? (Nu va suparați pe mine pentru aceasta deosebire!) El, care ieșea pe teren ca un câine de rasa la vânatoare, luând urmele proaspete, amuținând, pândind viața?

Ani buni am împarit același birou cu Horia. Doar noi doi într-o camaruța de doi pe trei. Acolo, înghesuiți la etaj, într-o cladire de pe strada Câmpineanu, care amenința sa cada la primul cutremur, am învațat de la el mai mult decât de la orice facultate de jurnalism. Am asistat la demonstrații de presa uluitoare. Bunaoara, cum se trece printr-un cordon de securitate, nu doar fara sa și se ceara vreo legitimație sau sa și se puna vreo întrebare, dar chiar sa fii salutat în poziție de drepți. Sau cum, printr-un simplu telefon și inflexiunile potrivite susurate la urechea unei secretare, sa obții secrete dupa care cohorte de ziariști alergau zile în șir. Asta este diferența dintre un reporter și un ziarist. Asta este presa adevarata.

Într-o zi, Horia a aflat un secret devastator despre o personalitate în voga acum un deceniu și ceva. Am sarit de pe scaun și am dat sa alerg, sa schimb tot ziarul. M-a oprit: „Adi, nu putem sa dam drumul la așa-ceva. Gândește-te ca are copii!”. M-am uitat uimit la el: a ridicat din umeri, stingherit cumva ca-și dezvaluie inima uriașa din spatele platoei de cinism rece

 Cu Horia Tabacu se stinge un veac. O epoca în care presa mirosea a plumb, a cerneala tipografica și a tutun. O epoca în care viața era mai importanta decât știrea. Acum, operam impersonal pe computere, facem presa ca într-un joc video, alergam dupa trofee, tiraje și audiențe, dar uitam, vai, atât de des, ca înainte de toate este vorba despre viața.

Dan Andronic! Ma întrebai mereu unde este Horia, care nu rata nici o ocazie sa o tuleasca la ale lui. Acum pot sa-și raspund: Horia este aici! Va fi mereu aici, împreuna cu noi. Pentru ca nu poți îngropa Viața!