O incursiune în România reală, văzută dincolo de breichingnusurile de la teveu - vorba lu’ Nea Sandu (foto) din Dealul Mare - și aburelile de doi lei ale hoților din București - vorba lu’ Dobriță din Ploiești - îți relevă în nici cinci ore pulsul nației cocârjate de sărăcie și de veșnice așteptări neîmplinite.
„Ți-a venit dragă pensia, că de nu mi s-au albit ochii tot zgâindu-mă pe geam după poștăriță. De șase zile trebuia să vină cu banii. Și nimic. Niciodată nu s-a mai întâmplat asta în ianuarie. Au venit ăștia după ăilalți, alți ahtiați după ciolan. Nu-i mai satură nici dracu’, ascultă la mine. De nu sug ăștia la noi până la os”. Tanti Cici, înveninată de absența factorului poștal, îl privește pe Dobriță cu un soi de ură.
Dobriță iubește pisicile, le ia de mâncare, le duce la doctorul veterinar din cartier - care le castrează (dacă-s de la trei în sus, una e ciuntită gratis!) -, le pupă și le mângâie. Iar ele, recunoscătoare, se împleticesc printre picioarele rahitice și crăcănate ale binefăcătorului. „Cheala asta n-a adus banii, iar lui îi arde de nenorocitele alea. Când îl văd pe la ghene scotocind după resturi pentru motani, mă apucă, așa, un tremurat”, mormăie Tanti Cici în barbă, doar pentru ea.
Fug tinerii, adio pensii!
Tanti Cici locuiește în Ploiești, a fost, vreme de 44 de ani, în comunism mai ales, gestionară la o unitate de aprovizionare cu alimente. E nemulțumită de liberali - e convinsă că de la ei i se trage năpasta cu pensia întârziată -, dar și de pesediști - „ăștia au ciuntit toată țara, mamă, mă mir cum de n-au luat și pământul pe care ne proptim!” -, de fapt, e dezamăgită până-n măduvă: „Am trudit de la 18 ani, cu carte de muncă. Am plătit impozite, taxe, bani. Ba că se bagă tramvai în Ploiești, ba că se construiește nu știu ce stadion. Toți niște hoți. N-ai cu cine să votezi, n-ai în cine să-ți pui baza. Tinerii fug din țară, totul se duce de râpă. Nici pensiile nu-s în stare să le mai plătească”.
Femeia-bărbat și geanta cu bani
Mă măsoară o clipă aproape cu milă, apoi decretează: „Noi tot am mai mâncat o pensie, da’ voi? Cine să vă mai dea vouă pensia? Copiii fug din România unde văd cu ochii”. Pe scara de bloc vechi, din ’75, se iscă deodată un zvon: „Vine poștărița, vine poștărița!”. Ușile se închid confidențial, în așteptarea omului cu geanta plină de bani.
Rumoarea se confirmă. La ieșirea de pe aleea blocului 13 de pe Strada Livezilor, chiar din capătul ei, urcă spre mine o femeie-bărbat cu o paporniță din piele atârnată de umărul coborât. Când mă depășește, pufnind disprețuitor, îmi rețin cu greu gestul de a-i da peste cap șapca. Chiar o fi cheală?
Când țăranul îți dă cu brazda-n cap
Din Ploiești, „pulsul pensiilor la oraș și la sat” m-a purtat pe Drumul Vinului, pe axa Valea Călugărească - Mizil - Pietroasele, pe sub chica aburindă a Dealului Istrița. În satul Greceanca m-am oprit.
Fix în poarta lui Nea Sandu, țăran truditor pe ogoarele CAP-urilor (n.r. - pentru cei mici, Cooperativa Agricolă de Producție) comuniste vreme de decenii. „Ți-am pus ceapă, usturoi, morcov. Bob ai adus? Pe-al meu l-a hârjonit șoarecii. Mai pui anu’ ăsta?”. Dau omului binețe, dar n-apuc să-l mai întreb de sănătate, că-mi urează scurt: „Pentru brazde am muncit cam patru ore, dar am venit și-a doua zi. Cât îmi dai?”.
De nu-i suc, e balamuc
Nea Sandu trage aer în piept și, înainte să mă tragă și pe mine (tot în piept), mă săgetează cu doi ochi vioi suiți în vârful unor obraji roșii ca focul: „Când intru la tăiat, la vie? Sus, la merlot, îmi pui trei zile sau patru? Vreo patru fac. Da’n spatele casei, cât îmi dai?”.
Nea Sandu are 69 de ani, muncește de la 12 ani, sarcini grele - săpat, desfundat, cărat etc. - și cu toate acestea, de când s-a lăsat de băutură și de țigări, pare că zboară: „Nu mai beau decât suc”. Dau să-i explic că nu-i bun, e cancer curat, dar mă oprește cu palma aspră întoarsă spre piept: „Știu, mi-ai spus de o mie de ori. Da’ ce să fac? Aia nu, aia nu, mă duc la balamuc”.
80 de lei - ziua de muncă, 720 de lei - pensia
În timp ce caut portofelul, Nea Sandu mă clătește de câteva ori cu privirea lui jucăușă: „De două săptămâni tai la vie, cu ziua, la ăștia, la Tohani. 80 de lei, opt ore, fără mâncare. Doar că ne cară ei cu mașina. Decât să stau degeaba, ce să fac? La vară trebuie să fac gardul”. Împunge cu degetul crăpat movila de pietroaie strânsă lângă ulucile rupte. „Jumate, io, până colea, lângă vișini, jumate vecinu’ ăsta, până sus, spre Sică a lu’ Pologea”.
Țăranul hărtănit două decenii prin brazdele Cap-urilor ceaușiște nu duce grija zilei de mâine. Nici măcar nu mai știe dacă a întârziat pensia sau nu. „Pensia? Am luat-o! De obicei pe 11 o iau, da’ io mai știu. Parcă a venit oleacă mai târziu. 720 de lei iau, pensie de la CAP. De mic muncesc, n-am băgat mâna în buzunarul nimănui. Zi, domn’ Florin, cât îmi dai pentru arpagic, că am cumpărat trei kile din banii mei?”.
Să intre banu’, să bage cardu’
Mă tocmesc cu Nea Sandu, iar discuția despre pensii o închid cu Nea Mihai, un țăran citit, pasionat de șah și de femei: „Nici pe decembrie nu luasem pensia. M-am plimbat până la Ploiești după ea. Dracu’ să-i fluiere, io știu de ce n-au dat-o? Dar acum, când am fost după bani, mi-au plătit-o și pe-aia restantă”.
Horcăie și scuipă țintit spre un trunchi de cireș amar. Ratează. Nu și concluzia: „Gata cu vrăjelile lor! Am aranjat cu fiică-mea să-mi facă și mie card. Să-mi bage ăștia pensia pe card, fu…u-le muma-n c…r de zbanghii. E mai bine așa, chit că merg până la Pietroasele să scot banii. Am auzit că toți ăștia din sat care iau pensia pe card, n-au avut probleme niciodată”.
Fotografii: Florian Saiu