Un fenomen particular al anului 1990 l-a reprezentat învrăjbirea între diferite categorii profesionale, sub pretextul apărării „valorilor revoluţionare”.
Noua putere se instalase întrun discurs monopolist, ignorând deliberat substanţa civică a protestului antitotalitar şi contribuţia decisivă a Pieţei Operei, din Timişoara, şi a Pieţei Universităţii, din Bucureşti, la căderea regimului comunist. Organele de presă ale puterii neocomuniste au apelat mai întâi la violenţa retorică. Diabolizarea opoziţiei era un loc comun pentru ziarele „Adevărul”, „Dimineaţa” sau „Azi”.
Participanţii la demonstraţiile opoziţiei erau „şobolani”, „termite” sau „lăcuste”. Accentele anticapitaliste, rasiste sau xenofobe nu lipseau dintr-un discurs autovictimizator. Nu este nevoie să cităm aici discursul imund al cronicarilor însetaţi de sânge. Chiar şi persoane respectate astăzi în platourile massmedia din România promovau în 1990 un proiect de societate antipluralist. Sergiu Andon vedea o monstruoasă alianţă între „câţiva cărturari şcoliţi” şi „mafia licitatorilor de patrie”.
Corina Drăgotescu identifica „un creier diabolic” în spatele Pieţei Universităţii („Adevăr sau ficţiune?”, Adevărul, 13 iunie 1990). Pentru Cristian Tudor Popescu, Doina Cornea era „o doamnă în vârstă, care cum deschide gura te apucă jalea” („Disidenţii”, Adevărul, 25 aprilie 1990, p. 1).
De la abuzul verbal împotriva foştilor disidenţi şi a reprezentanţilor partidelor istorice s-a trecut la agresiunea fizică, sub protecţia gloatelor anonime. Fenomenologic vorbind, cruzimea încleştării dintre corpul politic autoritarist şi corpul social al protestatarilor n-a avut egal în celelalte ţări ex-comuniste. În lunile ianuarie, februarie şi iunie 1990, puterea personalizată de Ion Iliescu a regizat o industrie a violenţei. Moralmente frauduloasă, estetic obscenă, iar sub raport juridic neconstituţională, această violenţă a stins orice urmă de admiraţie pentru România însângerată din decembrie 1989. Autoritatea s-a tradus prin forţă, iar puterea, prin brutalitate.
Dimensiunea extralegală a agresiunii nu trebuie ignorată întrucât statul de drept are monopol asupra violenţei doar pentru a proteja cetăţenii de atacul împotriva libertăţilor fundamentale şi a proprietăţii private. Violenţa anarhică aplicată civililor din Bucureşti a fost extralegală, fiind instituită în plină „stare de excepţie”. Evident, situaţia excepţională invocată de autorităţi era nejustificată de realitatea din teren, unde până în data de 13 iunie doar o mână de grevişti ai foamei abia mai „tulbura” traficul din centrul Capitalei.
Termenul „mineriade” desemnează acele acte de violenţă organizată produse de minerii din Valea Jiului (sau de alte organizaţii muncitoreşti) împotriva studenţilor sau împotriva simpatizanţilor fostelor partide istorice, imediat constituite după Revoluţia anticomunistă din decembrie 1989.
Aceste forme de violenţă, nelipsite de coordonare din partea autorităţilor statului, s-au soldat cu grave consecinţe pentru democraţie: abuzuri verbale, privări arbitrare de libertate, vătămări corporale, acte de tortură fizică şi/sau deces. Numărul victimelor a fost de peste 1.000 de persoane (între care şase morţi). Poveştile lor sunt, pentru oricine, zguduitoare.
Iată un singur exemplu: o femeie de profesie operator-chimist (N.M.) aude apelul puterii plebiscitate pe 20 mai şi vrea să vină în sprijinul consolidării statului, aflat sub asediul bine regizat al „elementelor legionare.” Aflată în dreptul Cinematografului Luceafărul, femeia de 38 de ani este molestată grav, bătută la sânge şi transportată abuziv la sediul poliţiei.
Urmează o perioadă de arest de trei luni la două penitenciare (Jilava şi Târgşor), timp în care agresiunea şi intimidarea au constituit „meniul” zilnic al întâlnirilor sale cu autorităţile. Achitarea, survenită abia în 1992, n-a furnizat nicio reparaţie fizică sau morală acestei persoane. Asemenea exemple sunt cu sutele, iar simpla parcurgere a filelor din dosarul „Mineriada” înfioară orice conştiinţă: elevi, studenţi, universitari şi instalatori, electricieni sau cofetari, ingineri sau comercianţi, liber-profesionişti, pensionari sau muncitori necalificaţi.
Cu toţii au fost agresaţi în devălmăşie, bătuţi cu vergele de metal, „spălaţi” cu furtunele de presiune, deposedaţi de bunuri, umiliţi şi scuipaţi, fiind buzunăriţi apoi la drumul mare. Prezumţia de nevinovăţie n-a funcţionat la firul ierbii, în timp ce logica imunităţii a cuprins toate straturile superioare ale neo-nomenclaturii.
Mulţi dintre supravieţuitorii acestor teribile experimente de inginerie socială au decis să părăsească ţara, dând astfel naştere primului val al exilului românesc postcomunist. Din păcate, actele de abuz au rămas nesancţionate în justiţie. Chiar şi în absenţa acestui verdict al dreptăţii, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) doreşte să stabilească o punte de comunicare cu toţi martorii direcţi şi indirecţi ai „mineriadelor” anului 1990. Departe de-a aduce un stigmat asupra unei profesii nobile (mineritul), sintagma din urmă desemnează un episod sumbru al istoriei recente a Românei, care trebuie lămurit.
IICCMER este o instituţie publică finanţată din bani publici şi servind, ca atare, interesul public al cetăţenilor: cunoaşterea trecutului şi documentarea ade văru lui istoric. În baza HG nr. 134/2010, art. 3 (alin. 3), IICCMER a demarat mai multe proiecte de cercetare referitoare la evenimentele petrecute în 1990, legate de „încălcarea drepturilor şi libertăţilor individuale”.
Punctul de plecare al acestor demersuri îl reprezintă câteva întrebări persistente: care au fost cauzele mineriadelor? Care sunt adevărurile nerostite de „istoria oficială” a anului 1990? Ce instrumente de propagandă a folosit puterea postdecembristă în presă şi în discursul politic?
Ce continuităţi între 1989 şi 1990 pot fi surprinse? Care au fost liniile directoare în retorica „luptei de clasă”? În ce măsură se poate vorbi despre existenţa (sau potenţialul) unui „război civil” în România anului 1990? Care au fost ecourile acestor manifestări în presa românească şi internaţională?
Ce consecinţe au avut violenţele petrecute la Bucureşti în lunile ianuarie, februarie sau iunie 1990 pentru diplomaţia românească? Ce prejudicii au adus mineriadele imaginii României în lume? Acestea sunt doar câteva dintre interogaţiile la care acest grupaj publicistic încearcă să ofere un răspuns, fie doar şi parţial.
În momentul redactării unei istorii comprehensive a tranziţiei româneşti de la totalitarism către democraţie, textele pe care le veţi citi vor putea servi - poate chiar decisiv - cauza adevărului.
Citiţi şi: România anului ’90, un caz de tranziţie ratată
Asasinarea speranţei: Reflecţii despre mineriade
Mineriadele anului 1990, democraţia sub bâte
Cronologia violenţelor
Mecanismele de manipulare practicate de putere
Reţeta violenţei: ura, frica, minciuna
Piaţa Universităţii - Zona zero a solidarităţii
Horia-Roman Patapievici: Revendicarea esenţială a Pieţei era o ordine bazată pe libertate
Figurile Mineriadei aflate pe baricada guvernamentală
Victime fără vină: Elevi, cofetari, matematicieni
Dezbatere publică: “Mineriadele între violenţa stradală şi rezistenţa civică”
Omul din subterană: un memento cinematografic
Marş cu panseluţe şi dulceaţă, spre casa lui Ion Iliescu
Dezbatere EVZ: „De ce ați ales exilul după Mineriadă