„Cimitirul din Praga” (Il Cimitero di Praga, 2010) are în centru aventurile misteriosului Simonini, un personaj ciudat, cu lacune de memorie şi dublă personalitate. Nu se ştie exact cu ce anume se ocupă – cel mai probabil, cu falsificarea de scrisori şi acte oficiale, din moment ce guvernanţii, poliţia şi serviciile secrete din multe ţări sînt interesate de muncă lui şi vor să-l angajeze. În documentele sale revine obsesiv celebrul cimitir evreiesc din Praga, cu lespezile sale suprapuse şi cu ceasul ale cărui limbi se învîrt în sens contrar celui obişnuit.
Celebrul filosof, scriitor și semiotician italian Umberto Eco a decedat vineri seara. Regretatul împlinise 84 de ani pe 5 ianuarie și suferea de cancer. “Suplimentul de cultura” a publicat un fragment din acest fascinant roman apărut în colecția “Biblioteca Polirom” a Editurii Polirom, în traducerea Stefaniei Mincu.
Ma simt intru citva incurcat apucindu-ma de scris, de parca mi-as dezgoli sufletul, din porunca – nu, la naiba! sa zicem ca la sugestia – unui evreu neamt (sau austriac, dar tot aia e). Cine sint eu? Cred ca mai de folos ar fi sa ma intreb despre patimile mele, de care poate ca sufar si acum, decit despre faptele vietii mele. Pe cine iubesc? Nu-mi vin in minte chipuri indragite. Stiu ca-mi place bucataria de calitate: cind aud rostindu-se numele “La Tour d’Argent” simt un fel de freamat prin tot trupul. Asta-i iubire?
Pe cine urasc? Pe evrei, imi vine sa spun, dar faptul ca as ceda atit de supus instigarilor doctorului aluia austriac (sau neamt) imi spune ca n-am nimic impotriva blestematilor de evrei.
Despre evrei nu stiu decit ce m-a invatat bunicul: — Sint acel popor ateu prin excelenta, ma instruia el. Pornesc de la conceptia ca binele trebuie realizat aici, nu dincolo de mormint. Deci faptuiesc numai pentru cucerirea lumii acesteia.
Anii copilariei mi-au fost plini de intristare din pricina fantasmei lor. Bunicul imi descria ochii aceia ce te spioneaza, asa de falsi incit deveneai livid, surisurile alea unsuroase, buzele de hiena inaltate deasupra dintilor, privirile apasatoare, infecte, uritite, cutele dintre nas si buze mereu nelinistite, sapate de ura, nasurile alea ale lor coroiate ca niste ciocuri de pasari din sud... Iar ochiul, ah, ochiul... Se roteste febril cu pupila de culoarea piinii prajite si da la iveala boli ale ficatului, stricat de secretiile produse de o ura de optsprezece veacuri, se pleaca peste o mie de riduri ce se accentueaza odata cu virsta si, inca de pe la douazeci de ani, iudeul pare vestejit ca un batrin. Cind zimbeste, pleoapele umflate i se inchid pe jumatate, abia lasindu-i o linie imperceptibila, semn de viclenie, zic unii, de desfriu, preciza bunicul... Iar cind ma facusem destul de mare ca sa inteleg, imi amintea ca evreul, pe linga ca e infumurat ca un spaniol, ignorant ca un croat, lacom ca un levantin, ingrat ca un maltez, obraznic ca un tigan, murdar ca un englez, unsuros ca un calmuc, poruncitor ca un prusac si clevetitor ca unul de la Asti, mai e adulter din pricina poftei neinfrinate – depinde de circumcizie, care-i face mai sculatei, cu o disproportie monstruoasa intre piticenia trupeasca si vergeaua aia cavernoasa a excrescentei lor pe jumatate mutilate.
Eu, unul, pe evrei i-am visat noapte de noapte, multi ani la rind.
Din fericire, n-am intilnit niciunul, afara de tirfulita din ghetoul de la Torino, pe cind eram copilandru (dar n-am schimbat mai mult de doua vorbe) si de doctorul austriac (sau neamt, totuna).
Pe nemti i-am cunoscut si am si lucrat pentru ei: cel mai scazut nivel de omenie ce se poate inchipui. Un neamt produce in medie dublul fecalelor unui francez. Hiperactivitate a functiei intestinale in dauna celei cerebrale, fapt ce demonstreaza inferioritatea lor fiziologica. Pe timpul navalirilor barbare, hoardele germanice presarau pe tot parcursul gramezi incredibile de materii fecale. Pe de alta parte, chiar si in secolele trecute, un calator francez pricepea numaidecit daca trecuse sau nu frontiera alsaciana dupa marimea anormala a excrementelor lasate de-a lungul drumurilor. Si de-ar fi numai asta: e tipica pentru neamt bromhidroza, adica mirosul dezgustator al sudorii, si e lucru dovedit ca urina unui neamt contine douazeci la suta azot, pe cind cea a altor rase doar cincisprezece.
Neamtul traieste intr-o stare de perpetuu deranj intestinal datorat excesului de bere si de cirnati din aia de porc cu care se ghiftuieste. I-am vazut intr-o seara, in timpul singurei mele calatorii la Munchen, in acel soi de catedrale dezafectate, pline de fum ca un port englezesc, putind a untura si slanina, pina si doi cite doi, el si ea, cu miinile inclestate in jurul stacanelor de bere care ar astimpara ele singure cite o turma de pahiderme, nas in nas intr-un dialog amoros animalic, ca doi ciini ce-si adulmeca mirosul, cu izbucnirile lor in ris, rasunatoare si lipsite de gratie, cu ilaritatea lor guturala si tulbure, stralucind de o grasime perena care le unge fetele si membrele ca uleiul de pe pielea unor atleti de circ antic.
Au mereu gurile pline cu Geist al lor, ce vrea sa-nsemne spirit, dar e spiritul de berica, ce-i prosteste inca de tineri, si asta explica de ce dincolo de Rin nu s-a produs nimic interesant in arta, afara de citeva tablouri cu mutre respingatoare si poeme ce te plictisesc de moarte. Ca sa nu mai vorbesc de muzica lor: nu zic de Wagner ala, neindeminatic si funebru, care astazi ii infurie si pe francezi, dar, din putinul pe care l-am auzit, compozitiile lui Bach al lor sint total lipsite de armonie, reci ca o noapte de iarna, iar simfoniile lui Beethoven sint o orgie de grosolanii.
Abuzul de bere ii face neinstare sa aiba cea mai mica idee despre vulgaritatea lor, dar superlativul acestei vulgaritati este ca nu se rusineaza ca sint germani. Au luat in serios un calugar mincau desfrinat ca Luther (poti lua in casatorie o calugarita?) doar pentru ca si-a batut joc de Biblie traducind-o in limba lor. Cine a zis ca au abuzat de cele doua mari narcotice europene, alcoolul si crestinismul?
Se considera profunzi pentru ca limba lor e vaga, nu are claritatea celei franceze si nu spune niciodata exact ce ar trebui, asa incit nici un neamt nu stie vreodata ce voia sa spuna – si confunda nesiguranta asta cu profunzimea. Cu nemtii e ca si cu femeile, n-o scoti niciodata la capat. Din nefericire, limba asta neexpresiva, cu verbele pe care, cind citesti, trebuie sa le cauti infrigurat din ochi, pentru ca nu stau niciodata acolo unde ar trebui sa fie, bunicul m-a obligat s-o invat de mic copil – nici nu-i de mirare, cam austriac cum era el. Si asa ca limba asta am urit-o, cam tot pe-atit cit iezuitul care venea sa mi-o predea cu lovituri de nuia peste degete.
De cind a scris Gobineau despre inegalitatea raselor, se pare ca, daca cineva vorbeste de rau un alt popor, asta-i pentru ca il considera superior pe al sau. Eu n-am prejudecati. De cind am devenit francez (cum si eram pe jumatate, dinspre partea mamei), am inteles cit erau noii mei compatrioti de lenesi, de escroci, de ranchiunosi, de gelosi, orgoliosi dincolo de orice limita, pina-ntr-acolo incit credeau ca cine nu-i francez e un salbatic, incapabili sa accepte reprosuri. Insa am inteles ca, pentru a-l face pe un francez sa recunoasca vreo tara a neamului sau, ajunge sa-i vorbesti de rau un alt popor, ca de pilda “noi, polonezii, avem cutare sau cutare defect”, si, dat fiind ca nu vor sa fie pe locul al doilea dupa nimeni, nici macar in rau, imediat reactioneaza printr-un “o, nu, aici, in Franta, noi stam si mai rau” – si da-i si birfeste-i pe francezi atit timp cit nu-si dau seama ca i-ai prins in cursa.
Nu-si iubesc semenii, nici macar cind trag din asta un folos. Nimeni nu-i mai needucat decit un circiumar francez, are aerul ca-si uraste clientii (si poate ca asa si este) si ca doreste sa nu existe (iar asta-i fals, pentru ca frantuzu-i foarte lacom). Ils grognent toujours. Incearca numai sa-l intrebi ceva: sais pas, moi, si-si tuguie buzele de parca ar cersi.
Sint rai. Ucid din plictiseala. E singurul popor care si-a tinut ocupati timp de citiva ani buni cetatenii ca sa-si taie reciproc capetele, si noroc ca Napoleon le-a deviat furia asupra celor de alta natie, incolonindu-i ca sa distruga Europa.
Sint mindri de faptul ca au un stat despre care zic ca-i puternic, dar isi petrec timpul incercind sa-l faca sa cada, nimeni nu-i atit de iute ca francezul la facut baricade din orice motiv si la orice adiere de vint, adesea fara ca macar sa stie pentru ce, lasindu-se scos in strada de catre ultima canalie. Francezul nu stie bine ce anume vrea, dar stie la perfectie ca nu vrea ceea ce are. Iar ca sa spuna asta nu stie sa faca altceva decit sa intoneze cintece.
Ei cred ca intreaga lume vorbeste frantuzeste. S-a intimplat acum citeva decenii cu acel Lucas, om de geniu – treizeci de mii de documente autografe false, furind hirtie veche, taind paginile de garda ale unor carti vechi de la Bibliotheque Nationale si imitind feluritele caligrafii, chiar daca nu asa de bine cit as putea s-o fac eu... Ii vinduse din ele nu stiu cite la un pret foarte mare imbecilului aluia de Chasles (mare matematician, se spune, si membru al Academiei de Stiinte, dar si mare natarau). Si nu numai el, dar multi dintre colegii sai academicieni au luat-o de buna ca in franceza isi scrisesera scrisorile Caligula, Cleopatra sau Iuliu Cezar si ca tot in franceza isi scriau unul altuia Pascal, Newton si Galileu, cind pina si copiii stiu ca invatatii din secolele acelea scriau in latina. Carturarii francezi n-aveau idee ca alte popoare vorbeau in alt mod decit cel frantuzesc. In orice caz, scrisorile false spuneau ca Pascal descoperise gravitatia universala cu douazeci de ani inainte de Newton, iar asta era de-ajuns ca sa-i orbeasca pe sorbonarzii rosi de ifosele nationale.
Poate ca nestiinta este efectul avaritiei lor – viciul national, pe care ei il iau drept virtute si-l numesc parcimonie. Numai in tara asta s-a putut imagina o intreaga comedie in jurul unui avar. Ca sa nu mai vorbim de mos Grandet.
Avaritia se vede si dupa apartamentele lor prafuite, cu tapetele niciodata refacute, cu cazile de baie care dateaza din stramosi, cu scarile in spirala facute din lemn instabil, ca sa profite cu zgircenie de spatiul ingust. Altoiti, asa cum se face cu plantele, un francez cu un evreu (eventual, unul de origine germana) si o sa aveti ceea ce avem, cea de-a treia republica...
Daca m-am facut francez este pentru ca nu puteam suporta sa fiu italian. Ca piemontez (prin nastere) simteam ca sint doar caricatura unui gal, dar cu idei mai limitate. Pe piemontezi, orice noutate ii pironeste, ce e nesteptat ii terorizeaza, ca sa-i faci sa se miste pina-n Cele Doua Sicilii (dar printre garibaldini se gaseau foarte putini piemontezi) a fost nevoie de doi ligurici, un exaltat ca Garibaldi si o piaza rea ca Mazzini. Si sa nu mai vorbim de cel pe care l-am descoperit cind am fost trimis la Palermo (cind a fost asta? trebuie sa reconstitui). Numai vanitosul ala de Dumas iubea populatiile acelea, poate pentru ca-l adulau mai mult decit o faceau francezii care-l considerau totusi unul cu singe amestecat. Le placea napolitanilor si sicilienilor, bastarzi ei insisi, nu din greseala unei mame stricate, ci printr-o istorie de generatii, nascuti din incrucisari de levantini nedemni de incredere, arabi leoarca de sudoare si ostrogoti degenerati, care au luat ce era mai rau de la fiecare dintre hibrizii lor stramosi, de la sarazini indolenta, de la svabi cruzimea, de la greci inconcludenta si pofta de a se pierde in flecareli pina la despicarea firului in patru. Iar in ce priveste restul, e de-ajuns sa-i vezi pe strengarii care la Napoli ii incinta pe straini strangulindu-se cu spaghete pe care si le vira pe gitlej cu degetele, minjindu-se cu rosii stricate. Nu i-am vazut, asa cred, dar stiu asta.
Italianul e neincrezator, mincinos, las, tradator, se simte mai in largul sau cu pumnalul decit cu sabia, mai bine cu otrava decit cu leacul, necurat in tratative, coerent doar cind isi schimba steagul dupa cum bate vintul – si am vazut ce s-a intimplat cu generalii bourbonici, de indata ce au aparut aventurierii lui Garibaldi si generalii piemontezi.
Asta-i pentru ca italienii s-au modelat dupa preoti, singurul guvern adevarat pe care l-au avut vreodata de cind pervertitul acela de ultim imparat roman a fost sodomizat de barbari deoarece crestinismul incovoiase mindria rasei antice.
Preotii... Cum anume i-am cunoscut? Acasa la bunicul, cred, am amintirea obscura a unor priviri furisate, danturi stricate, respiratii gretoase, miini asudate care incercau sa ma mingiie pe crestet. Ce scirbos. Trindavi, apartin claselor periculoase, precum hotii si vagabonzii. Cineva se face preot sau calugar numai ca sa traiasca in trindavie, iar trindavia e garantata de numarul lor. Daca preotii ar fi, sa zicem, unul la o mie de suflete, ar avea atitea de facut ca n-ar putea sta cu burta la soare mincind claponi. Iar dintre preotii cei mai netrebnici guvernul ii alege pe cei mai stupizi si-i numeste episcopi.
Incepi sa-i ai prin preajma abia nascut, cind te boteaza, ii regasesti la scoala, daca parintii tai au fost atit de bigoti incit te-au incredintat lor, apoi vin prima impartasanie, si catehismul, si taina miruirii; preotul e cel care-n ziua casatoriei tale iti spune ce trebuie sa faci in odaia de culcare, iar in ziua urmatoare la spovedanie te intreaba de cite ori ai facut-o ca sa se poata excita dincolo de zabrea. Iti vorbesc cu oroare despre sex, dar in toate zilele ii vezi iesind dintr-un pat incestuos fara ca macar sa se fi spalat pe miini si se duc sa-l manince si sa-l bea pe domnul lor, pentru ca apoi sa-l cace si sa-l pise.
Repeta ca imparatia lor nu e din lumea aceasta si pun mina pe tot ce pot acapara. Civilizatia nu va atinge perfectiunea atit timp cit ultima piatra a ultimei biserici nu va fi cazut peste ultimul preot, iar pamintul o sa fie liber de tagma aia.
Comunistii au raspindit ideea ca religia este opiul popoarelor. E adevarat, pentru ca serveste la a tine-n friu ispitele supusilor, iar daca n-ar fi religia, ar fi de doua ori mai multa lume pe baricade, pe cind in zilele Comunei nu erau destui si i-au putut dobori fara sa astepte prea mult. Insa, dupa ce l-am auzit pe medicul ala austriac vorbind despre avantajele drogului columbian, as spune ca religia este si cocaina popoarelor, pentru ca religia a impins si impinge la razboaie, la masacrarea necredinciosilor, iar asta-i valabil pentru crestini, musulmani si alti idolatri, iar daca negrii din Africa se margineau sa se masacreze intre ei, misionarii i-au convertit si i-au facut sa devina trupa coloniala, foarte potrivita sa moara in prima linie si sa batjocoreasca femeile albe atunci cind intra intr-un oras. Oamenii nu fac niciodata raul atit de complet si cu atita entuziasm ca atunci cind il fac din convingere religioasa.
Mai rai decit toti sint, cu siguranta, iezuitii. Parca am senzatia ca le-am jucat niste feste, sau poate ca ei sint cei ce mi-au facut rau, inca nu-mi amintesc bine. Sau poate ca erau fratii lor trupesti, masonii. Sint ca si iezuitii, poate putin mai haotici. Aceia cel putin au o teologie a lor si stiu cum s-o manevreze, astia au prea multe si-si pierd capul din cauza lor. Despre masoni imi vorbea bunicul. Impreuna cu evreii i-au taiat capul regelui. Si au dat nastere carbonarilor, masoni ceva mai stupizi, deoarece se lasau impuscati, odinioara, iar dupa aceea au facut sa li se taie capul pentru ca au gresit la fabricarea unei bombe, ori au devenit socialisti, comunisti si comunarzi. Cu totii la zid. Bine lucrat, Thiers.
Masoni si iezuiti. Iezuitii sint masoni imbracati in haine femeiesti.
Urasc femeile, pentru putinul pe care-l stiu despre ele. Ani de zile am fost obsedat de acele brasseries a femmes, pe unde se gramadesc raufacatori de toate spetele. Mai rau decit casele de toleranta. Acestea macar intimpina greutati sa se instaleze, din cauza ca se opun vecinii, pe cind berariile pot fi deschise pretutindeni deoarece, se spune, sint localuri unde lumea se duce sa bea. Insa se bea la catul de jos si se practica prostitutia la caturile de deasupra. Fiecare berarie are un specific, iar costumatia fetelor este adecvata, colo vezi niste chelnerite nemtoaice, colo, in fata Palatului de Justitie, cameriste in toga de avocati. Pe de alta parte, sint de-ajuns denumirile, cum ar fi Brasserie du Tire-cul, Brasserie des belles marocaines sau Brasserie des quatorze fesses, nu departe de Sorbona. Sint tinute aproape intotdeauna de nemti, iata un mod de a submina moralitatea frantuzeasca. Intre arondismentele al cincilea si al saselea exista pe putin vreo saizeci, insa in tot Parisul sint aproape doua sute si toate sint deschise chiar si pentru cei foarte tineri. Baietanii intra mai intii din curiozitate, apoi din viciu, iar in cele din urma se aleg cu blenoragie – asta in cel mai bun caz. Daca beraria se invecineaza cu vreo scoala, la iesire elevii se duc sa spioneze fetele prin usa de la intrare. Eu ma duc ca sa beau. Si ca sa-i spionez dinauntru, prin usa, pe elevii care spioneaza la usa. Si nu numai pe elevi. Inveti multe lucruri despre obiceiuri si despre felul de a frecventa al adultilor, si pot oricind sa-ti serveasca.
Lucrul care ma distreaza cel mai mult este sa disting pe la mese natura feluritilor pesti in asteptare, unii dintre ei sint soti care-si duc traiul pe seama farmecelor sotiei, iar astia stau laolalta, bine imbracati, fumind si jucind carti, iar birtasul sau fetele vorbesc despre ei ca despre masa celor incornorati; insa in Cartierul Latin multi sint fosti studenti faliti, mereu incordati de teama ca vreunul sa nu le sufle cistigul, si deseori scot cutitele. Cei mai linistiti sint hotii si asasinii, care se duc si vin, pentru ca trebuie sa ia seama la loviturile lor si stiu ca fetele nu-i vor trada, pentru ca-n ziua urmatoare ar pluti pe apele canalului Bievre.
Sint si homosexuali pe-acolo, care se ocupa cu agatatul unor depravati sau chiar depravate de orice fel, pentru serviciile cele mai scirboase. Culeg clientii la Palais-Royal sau pe Champs-Elysees si-i atrag prin semne conventionale. Adesea isi lasa sa intre in camera complicii travestiti in politisti, acestia ameninta ca-l vor aresta pe clientul in chiloti, el incepe sa implore mila si scoate un teanc de bani.