Caseta de argint cu inima reginei Maria era depusă pe 3 noiembrie 2015 în Camera de Aur din Castelul Pelişor.
După 41 de ani, timp în care s-a aflat în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie a României (1974-2015), inima reginei Maria a fost aşezată în locul unde a bătut pentru ultima oară, la 18 iulie 1938.
Regele Mihai I s-a aflat, timp de mulţi ani, într-o puternică dilemă, între obligaţia morală de a respecta întocmai dorinţa bunicii sale şi obligaţia patriotică de a nu lăsa ca inima să odihnească altundeva decât în România, notează https://familiaregala.ro/.
„În situaţia dată, în care Balcicul se află în afara teritoriului naţional, Majestatea Sa Regele a decis ca, pentru o perioadă nedeterminată, locul Inimii bunicii sale să fie Salonul de Aur, unde suverana şi-a găsit sfârşitul”, se arăta într-un comunicat al Casei Regale din 23 septembrie 2015.
Din 23 septembrie 2015, printr-o Hotărâre adoptată de Guvernul României, caseta de argint, în care se află inima reginei Maria, face parte din colecţia publică a Muzeului Naţional Peleş.
Guvernul a răspuns astfel solicitării Muzeului Peleş, cu ocazia împlinirii, în 2015, a 140 de ani de la naşterea reginei Maria (29 octombrie 1875). „Caseta, care este clasată în categoria juridică Tezaur, va trece din administrarea Muzeului Naţional de Istorie a României în administrarea Muzeului Naţional Peleş”, a informat Guvernul, cu acest prilej.
Testamentul pe care românii n-au fost în stare să-l respecte
Regina Maria şi-a întocmit testamentul, în 1933, pe când se afla la Balcic:
„Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină.
Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am, purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă o dată, chiar de dincolo de liniştea mormântului. [...]
Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri.
Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceea care a păstrat flacăra vie, aceea care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre.
Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag; m-ai numit „Mama tuturor” şi aş vrea să rămân în amintirea ta aceea care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau pericol.
A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta este soarta tuturor mamelor, am primit aceasta, şi v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta a fost uitată.
Atât timp cât am fost în mijlocul tău, încât mi se pare abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc; totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său.
Eu am ajuns la capătul drumului meu.
Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.
Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărări le-am cunoscut pe toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită.
Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută. Am credinţa că v-am priceput: n-am judecat, am iubit...
[...] Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha Juvah a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aş putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am clădit-o la marginea mării.
Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o.
În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea, încât, moartă chiar, aş dori, să mai poată veni la ea de-a lungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria.
Vreau să odihnesc acolo, în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea, eu nu vreau să fie un loc de jale, ci dimpotrivă, de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă.
[...] Rog pe copiii mei să nu uite niciodată că încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâiere în suferinţă. Îi rog să fie uniţi, să susţie ţara şi să se susţie între ei.
Îi mai rog să se supuie fără discordii ultimelor mele voinţe. Iubirea mea de Mamă pentru ei este aceeaşi şi dacă dispun de partea disponibilă numai în favoarea unuia din ei este numai pentru că este mai lipsit de nevoile vieţii." ("Regina Maria, ultima dorinţă", Tatiana Niculescu, Editura Humanitas, 2018).
Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric