Pornind tot din anii ’60, în societățile capitaliste dezvoltate au apărut fenomene noi de reconsiderare, în care ruptura de insuportabila banalitate a realului și dorința de întoarcere la adevărata viață au îmbrăcat forme semantice de tipul: a contesta, a experimenta, a crea, a seduce.

Nemaifiind un fenomen marginal, deși acolo luase ființă (hipioți, inadaptați social, experimentatori, oameni cu situații sociale dificile), copiii claselor elitiste refuză să accepte normele și reperele morale ale părinților lor pentru a inventa o lume mai bună. Apăruți din clasa medie sau din lumea privilegiaților, ei încearcă să se rupă de ipocrizia și de suficiența unui model în care simt un profund vid moral și absența sensului. Ei aspiră la o fericire autentică și liberă, neîngrădiți de canoanele învechite ale societății morale anterioare. Vor alte feluri de a iubi, de a se îmbrăca, de a trăi, de a crea.

Arta secolului XX se caracterizează prin faptul că manifestările ei sunt aproape complet diferite de ceea ce artiştii europeni creaseră de-a lungul secolelor anterioare. Dacă avem în vedere cubismul, abstracţionismul, dadaismul şi suprarealismul, adică mişcările avangardiste majore, putem să înţelegem rapid cât de puternică şi profundă a fost desprinderea, trăită uneori mai degrabă ca o ruptură violentă de tradiţia veacurilor precedente.

Dadaismul în special aduce o schimbare de sens majoră. Contestare și convertire a corpului, a gândirii, a emoțiilor și a percepțiilor, dar și un apel la o inteligență nouă. Refuză tot, formând în același timp o comunitate ce capătă sens, în ciuda voinței sale, un sens pe care el însuși îl răspândește. Dadaismul este politic, artistic, estetic, filosofic, critic, utopic…și fără iluzie, așa cum era de așteptat după Primul Război Mondial.

Raoul Hausmann

The Art Critic

Tot după Primul Război Mondial, pisoarul lui Marcel Duchamp sublinia, într-un minimalism evident, destinul tragic al artei în imposibila sa revoltă-supunere față de civilizația industrială.  Folosind un obiect fabricat în serie, “ready-made”, și punând în mod solidar problema operei de artă, a raportului dintre bani și consum, Duchamp a realizat un manifest prin care a dezvăluit fragilitatea de care va suferi societatea chiar în jurul esenței operei.

Marcel Duchamp - The Fountain

Această revoltă, pe care o putem numi chiar contracultură, vrea să aducă laolaltă fericirea și revoluția, sinele și comunitatea, și totodată să se definească prin respingerea sistemului - politica, normele sociale, demersurile, instituțiile- care ne obligă să ne conformăm (Joseph Heath, Andrew Potter - Revolta consumată). Însă capitalismul contemporan se adaptează perfect acestui refuz de conformare, pe care-l transformă în obligația de a consuma.

Astfel, pentru a fi “altfel”, frumos, trebuie să investești în mărcile căutate, scumpe dar care sunt și înzestrate cu o semnificație pe care o dobândesc imediat. Este un fenomen de recuperare a societății abundenței, tocmai cea ale cărei baze încerca să le submineze revolta. Mijloacele de informare în masă și tehnologia în general contribuie mult la acest fenomen de transformare a contraculturii într-un produs de cumpărat, într-o valoare comercială.

Secolul XXI adâncește și mai tare provocarea contraculturii. În domeniul artei, este de bon ton să ai în colecție lucrări cât mai scumpe ale unor artiști “la modă”, de cele mai multe ori cumpărate la prețuri exorbitante, dar într-o exhibare totală la marile case de licitații. O falsă revoltă, care intră în saloanele elitiste, în casele marilor colecționari, ca un soi de jucărie pentru bogații plictisiți. Este logica contestării-instituționalizării-comercializării, pe care o intuia Andy Warhol, cu portretele sale ale unor celebrități (Marylin Monroe, Lisa Minelli, Elisabeth Taylor, etc) și cu cele ale dolarilor. De fapt, chiar el declara : “opera mea nu lasă nimic de făcut criticilor, și nici publicului, cu excepția cumpărării ei, dacă există oameni suficient de snobi (silly) să o facă, așa cum majoritatea sigur sunt”. El a intuit potențialul comercial al artei sale și a învățat să vadă “arta comercială ca artă reală și arta reală  ca artă comercială”.

Mecena au devenit investitori în artă. Prin reacție mimetică, parte din artiștii contemporani, dintre care majoritatea lucrează în publicitate, au devenit și ei oameni de afaceri.

Epoca contemporană suportă oare această atitudine critică aparentă, această flagelare intelectuală fără suferințe reale în fapt, un scenariu în care orice este posibil?

Tema sfârșitului artei în societatea modernă și contemporană, ca o revoltă împotriva sistemelor  definite se poate face și prin abordarea exhaustivă a modalităților de interpretare a fenomenului artistic.

Interpretarea operei ca proces de receptare a ei presupune că opera își dezvăluie semnificațiile funcție de însușirile atribuite de receptor, de cel ce o privește.

Pluralismul ce guvernează acum lumea artei și interpretarea ei este o adevărată provocare adresată tuturor celor interesați de direcția în care arta și cultura în general se îndreaptă. Cu un efort de interpretare a fenomenului artistic devenim conștienți de multitudinea de semnificații pe care arta contemporană o poartă.