Printre tarabele Oborului pot circula, ca de altfel în orice alt târg al ţărişoarei noastre, şi idei politice sau hai să le zicem, mai aproape de asfaltul oamenilor simpli, civice.
Îţi dai seama de această realitate numai dacă arunci în mijlocul cartofilor, verzei şi gogoşarilor câteva întrebari.
De data asta, despre referendumul familiei.
Deodată, sacoşile, oricât de pline ar fi, se opresc din viteza lor. Altfel, se grăbeau spre casă. Dar dacă stăpânii lor vor să intre în hora părerilor, plasele nu se pot opune.
Aşadar aţi mers la vot? Sau veţi merge? Că abia e trecut de ora nouă. Dimineaţa.
Primele nelămuri
“Mă voi duce”, răspunde un bărbat între două vârste.
“Când e votarea, domnule?”.
“Azi”, aterizează o jumătate de informaţie.
La care o doamnă îmbrăcată în trening, după ce alergase două străzi, de înviorare, vine cu necesara corectură.
“Şi mâine”.
Se descreţesc câteva frunţi, temătoare că ar fi pierdut ocazia ştampilei. Au programate anume treburi familiale, deja antamate.
“Sunteţi sigură?”, nu e convinsă o voce care vine tocmai din fundul paharului cu bere.
Chermeza e la doi paşi mai încolo, aghesmuită cu fum de grătar.
Întrebările
O bicicletă se opreşte în dreptul meu, de unde coboară prima retorică.
“Eu vreau să ştiu cum se face că ăia din Parlament dau legi prost redactate?”.
Îl îmboldesc să scoată în evidenţă tot ce-l frământă.
“Dacă ei nu lăsau portiţa aia în articolul din Constituţie, adică spuneau de la început că familia e formată din bărbat şi femeie, acum nu mai aveam despre ce discuta”.
Imediat sare în susţinerea acestui principiu un alt călător pe două roţi. Vedeţi că ei ştiu să facă mereu corp comun.
“Aşa este!”, scurt şi cuprinzător.
Fără de tăgadă
“Dar de ce nu au hotărât ei din capul locului, fără să mai facă referendum, cum e cu familia?”, se aruncă în eter noua dilemă.
“Aşa e legea. Constituţia se modifică prin referendum”, i se pune repede capac.
Observ că lumea e foarte bine informată despre iţele legislative.
Ţigările
O duduie de-a locului, cu batic larg şi fuste şi mai ample, îmi pune în faţă două pachete cu ţigări, la zece lei bucata. Îi spun că nu fumez.
“Hai, ţi le las cu opt lei”.
Nu înţelegi că nu fumez?!
“Păi eu ţi le dau să le fumezi?”
Adică cum?
“Te duci şi tu mai încolo”…
Mi-a dat gratis o lecţie despre economia bişniţei. Face spre mine cu mâna, a lehamite, văzând că n-o scoate la capăt.
Propunerea unei teme naţionale
Revin la frământările pe care am reuşit să le declanşez în jurul meu.
“Locurile de muncă şi patronii care îşi bat joc de salariaţi. Asta de ce nu se dezbate?”, iată îndemnul unui tânăr.
Îşi povesteşte lacunar trista experienţă.
“M-am dus la interviu şi-mi zice de la firmă că am program opt ore pe zi. Şi pe urmă văd că trebuie să stau 12 ore. De ce nu suntem şi noi ca în Germania, să fie vorba-vorbă?!”.
Dispare grăbit din peisaj. Nevastă-sa i-a făcut semn că nu mai are răbdare.
Temelia e căminul
Un profesor universitar, de la Construcţii, pune accentul pe casele de care tinerii au nevoie. Se referă, în primul rând, la studenţii săi, pe care îi vede cât se frământă, gândindu-se la viitorul lor.
“Familia are nevoie să stea într-o casă a ei. Cum poate obţine o locuinţă, când creditele sunt foarte scumpe, iar salariile nici măcar nu te califică, de cele mai multe ori, pentru obţinerea unui împrumut?! Statul ar trebui să-şi amintească de responsailităţile sale faţă de familie”, tranşant în exprimare este cel care se recomandă Radu Botez.
Şedinţa ad-hoc se sparge. Roţile cărucioarelor de piaţă, încărcate până la refuz, învârt iarăşi comerţul.