Pe uşa de la Capşa a intrat mare, vânjos, alb, pietros, Rebreanu. A dat o mână lată şi întreagă lui Minulescu care e într-un grup cu Carol Ardeleanu, Jalea şi alţii. S-a aşezat pe canapea şi dinztr-o pungă cenuşie îşi răsuceşte o ţigare, scria Capşist, sub titlul “Capşa trăită (1929), în România literară din 2 iulie 1939.
Apoi continuă cu ce a făcut Rebreanu:
“ – Un sfarţ de alcool.
Ei, ce mai combateţi? Şi îşi duce două degete prin şuviţa de păr argintiu ce-i cade pe frunte.
Şvarţul a sosit. Rebreanu, cal, dă foc spirului pe zahăr şi când flacăra albastră este aproape să se potolească toarnă lichidul negru.
Tuşeşte în mâini,
Buzdugan ăşi trage între picioare un scaun, se aşează aşa fel ca speteaza să-i vie în faţă şi râde înciudat, fără să spună o vorbă. Rebrenu îşi suflă din când în când sudoarea imaginară de pe dosul mâinilor.
Carol Ardeleanu asudă, asudă şi îşi sterge sudoarea cu două degete. Gulerul e boţit pe gâtul asudat şi părul se năclăeşte verzui şi încâlcit. Grupuri grupuri s-au strâns la mese. E ora 7,5-8 când Capşa îşi primeşte clientela aleasă.
În fund la o masă mare câţiva bătrâni foşti generali, directori generali, printre cari străluceşte cîteodată şi câte un fost ministru.
Niţă, chelnerul de zile bune şi rele al Capşei, stă ţapăn, rotund la faţă, spânzurat de gulerul tare şi nu surâde niciodată. Ascultă, suficient, încântat de sine, discuţiile socotite de le inutile de la mese, şi când îl chemi să-i dai comanda, schiţează un gest plictisit în colţul gurii.
...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)