În fiecare zi vede durere sfâşietoare şi lacrimi. Din asta îşi câştigă zilnic pâinea puţină şi amară. Din moarte, din durere şi lacrimi. Dacă îl întrebi cum îi este viaţa, răspunsul vine repede, ferm şi total surprinzător: „Bine!”.

Deşi hainele ponosite pe care le poartă, pantofii scâlciaţi, pălăria care şi-a pierdut demult culoarea, întreaga lui înfăţişare, mai degrabă de boschetar, nu l-ar îndreptăţi să spună asta. Şi mai ales cu atâta fermitate. De altfel, el întreg este o alcătuire aproape bizară de contraste. Când are „spectacol” la gura de metrou de la Piaţa Pieptănari, se îmbracă de gală. Cu un sacou gri, ce are brodat în dreptul buzunarului de la piept o frunză de stejar, închipuind stilizat o minge ovală. Emblema Federaţiei Române de Rugby. Sacoul uriaş de rugbyst atârnă însă pe trupul lui firav, mai ceva ca în cuier.

Îl cheamă Leonard. Şi nu mai ştie cum. Un nume de familie oarecare. Oricum, nu are nici un fel de importanţă. Leonard este doar pentru autorităţi, când o fi să-i facă un act de identitate valabil. Cel vechi i-a expirat demult. Nu îl poate însă reînnoi, pentru că are două probleme. Una mai mică: numele tatălui. Se poate însă trece o liniuţă şi treaba-i rezolvată. Oricum, nu-şi mai amineşte cum arăta tatăl lui. Mai greu este că nu poate completa rubrica: „domiciliul”. Pentru că de mai bine de patru ani de zile, adresa lui este strada. Sau mai exact, străzile şi parcurile.

„Mergeam pe stradă, mă priveam în vitrine şi-l vedeam pe el”

Un nume însă, totuşi are. Şi încă unul celebru. Toată lumea îl ştie de Raj Kapoor. Nu întâmplător îşi spune aşa, pentru că, întradevăr, asemănarea cu faimosul personaj al filmelor indiene albnegru, care făceau cozi la casele de bilete ale cinematografelor şi fleşcăiau de tot batistele spectatorilor în anii ’70 este uluitoare. Nu seamănă doar la statură sau la chip, ci şi la vorbă şi la gesturi. Şi-a dat seama de asta demult, când a văzut primul film cu actorul indian. Pe loc, acesta a devenit idolul lui. „Parcă eram eu. Mergeam pe stradă, mă priveam în vitrine şi-l vedeam pe el. Abia aşteptam să-mi crească mustaţa, ca să semăn de tot cu el. Când am aflat că a murit, nu am mai fost om. Parcă murisem eu”.

„Mai mâncam câte o bătaie. Îmi ajungea”

Nu a fost însă la fel de norocos ca vedeta de la Bollywood. A apărut pe lume tot ca un contrast. De fapt ca două contraste, care pentru un singur moment, s-au atras. Părinţii lui. Tatăl, căsătorit, cu familie şi o droaie de copii, de profesie muzicant. Mama, căsătorită, cu familie şi o droaie de copii, de profesie florăreasă. S-au întâlnit într-o zi, s-au plăcut, s-au iubit preţ de o noapte, după care au plecat fiecare la familiile lor. Aşa a apărut pe lume Leonard, care, deşi avea două familii şi o groază de fraţi şi surori, a intrat încă de la primul ţipăt pe lumea asta direct în familia copiilor abandonaţi în maternitate şi mai apoi în marea familie a copiilor din orfelinate. Dacă îl întrebi cum a fost la casa de copii, răspunde ferm şi total surprinzător: „Bine”, deşi întâmplările pe care le-a îndurat acolo sunt groaznice. Era cel mai firav, aşa că nu trecea zi fără să-l bată cineva. Şi pentru că nu şi-o putea apăra în faţa celorlalţi, nici mâncarea nu mai ajungea în fiecare zi la el, aşa că nu puţine au fost serile în care s-a culcat nemâncat. „Mai mâncam câte o bătaie. Îmi ajungea”. Zâmbetul cu care spune asta nu este deloc amar, ci luminos şi sincer.

„Colțul de rai” din Zăbrăuți

După casa de copii, a pornit în viaţă însoţit de ceea ce învăţase mai bine acolo: să mănânce bătaie. S-a aciuat pe lângă un cimitir şi a devenit ajutor de gropar. Iar din asemănarea cu Raj Kapoor a început să mai facă un ban, imitîndu-l pe acesta şi cântând pe la gurile de metrou. Ca să nu uite ce învăţase, mai primea câte un pumn în cap ori câte un şut în coaste de la câte un trecător nervos care se descărca pe el. Se spune că orice om pe lumea asta trebuie să construiască o casă, să facă un copil şi să sădească un pom. Doar ultima, aia cu pomul, nu i-a ieşit. Restul le-a făcut. Din banii pe care-i câştiga la gura de metrou şi la cimitir, a închiriat o cămăruţă. În cel mai nenorocit loc din Bucureşti. La Zăbrăuţi, într-un fost cămin de nefamilişti. Dar era colţul lui de rai. A găsit prin preajmă şi o fată. I-a minţit pe toţi cunoscuţii că a fost virgină şi a luat-o de nevastă. Au făcut împreună patru copii. Locuiau la etajul întâi, la camera numărul şapte. La camera cu numărul unu locuia un bărbat, mai arătos decât Raj Kapoor, dacă se poate aşa ceva. S-a putut. Când Raj al nostru pleca la serviciu, la cimitir sau la gura de metrou, nevasta lăsa copiii baltă şi mergea la camera unu. Raj a aflat. Dar nu i-a spus nimic. A vrut să se convingă cu ochii lui. De mai multe ori a venit acasă pe nepusă masă. Şi chiar că masa era nepusă. Nevasta, la camera unu. I se auzea vocea ciripind. În casă, copiii, uzi, plângând de foame. În opt rânduri a stat cu urechea pe uşa de la camera unu, muşcându-şi buzele până la sânge şi borurile de la pălărie, ascultând cum nevasta lui ofta în braţele amantului. Într-o seară, pe când venise acasă rupt de lopata de la groapă şi de dansatul indian în faţa gurii de metrou, legănau copiii pe picioare să-i adoarmă.

Ea un copil, el un copil. Ceilalţi doi, mai mari, se culcaseră deja. Atunci el, i-a spus tot ce ştia. Despre cum pleca ea în fiecare zi la camera unu, despre cum o auzise el la uşă, despre cum plânsese în hohote, despre cum îşi sângerase buzele şi-şi mestecase pălăria. Ea nu a zis nimic. A lăsat copilul de pe picioare, s-a ridicat, a ieşit din cameră fără nici un cuvânt şi după un minut s-a întors cu zdrahonul de la camera unu. Care tot fără nici un cuvânt l-a luat la bătaie, aşa cu copilul legănîndu-l pe picioare cum era, abia a apucat să se ridice fără să-i pricinuiască vreun rău micuţului. După ce i-a scos câţiva dinţi, zdrahonul l-a luat de guler, i-a dat un şut zdravăn în fund şi l-a azvârlit afară, zicîndu-i că dacă-l mai vede pe acolo îi rupe capul. Dacă îl întrebi cum i-a fost căsătoria, răspunde ferm şi total surprinzător: „Bine”! Iar zâmbetul lui nu are nimic fals. Este aidoma cu cel al actorului fericit care storcea lacrimi în anii ’70.

„A căzut crucea grămadă peste mine”

De atunci este pe străzi. Doarme ori pe la subsoluri, când este mai frig, ori pe bancă în parc, dacă vremea îi permite. De bătaie nu a scăpat nici la cimitir. Ori câte o rudă a mortului, nemulţumit de cum arată groapa, îl mai cârpeşte, ori câte un cerşetor mai întremat decât el căruia i se pare că i-a luat ce i se cuvenea. În urmă cu ceva timp, pe când săpa o groapă, s-a trezit cu crucea de alături că vine grămadă peste el. Abia l-au scos de sub ea colegii gropari. S-a gândit: „Doamne, Iisus a fost ridicat pe cruce. Eu, tot pe dos. A căzut crucea grămadă peste mine”. Dacă îl întrebi cum îi este la cimitir, răspunde ferm şi surâzător: „Bine”! Iar râsul lui nu are nimic fals.

În fiecare seară, când se culcă în vreun subsol sau pe vreo bancă, visează să ajungă la televiziune, la o emisiune de umor. Să facă lumea să râdă. Şi să le învie amintirea lui Raj Kapoor.

E bine!