La fel ca și în alte domenii, din pionierii industriei petro-chimice, românii au ajuns la coada listei. La Revoluție aveam 10 rafinării, care procesau 34 de milioane de tone de țiței pe an. Acum, țiței mai prelucrează doar trei, restul sunt fie în „conservare”, fie au ajuns la fier vechi
Istoria industriei petro- chimice în România a început la Ploiești, în 1857, când frații Mehedințeanu dau în funcțiune „Fabrica de gaz”, prima de acest fel din lume. Producea petrol lampant, incolor, fără miros, care nu scotea fum și din care nu rezultau cenuşă sau alţi compuşi, în condițiile în care, până atunci, la iluminatul public se foloseau uleiul de rapiță sau cel de nucă. La 30 aprilie 1857 (1 aprilie, după alții), Bucureştiul a fost primul oraș din lume iluminat public cu petrol lampant, produs de fabrica de la Ploieşti. Ba chiar am fost și prima ţară din lume cu o producţie de petrol înregistrată oficial în statisticile internaţionale – „The science of petroleum”, 1938. Așadar, cândva eram pionieri.
Cele 10 rafinării „lăsate” de Ceaușescu
Încet, încet, în cei 159 de ani de petro-chimie, România și-a mărit capacitatea de pelucrare a țițeiului. La Revoluție, aveam 10 rafinării care prelucrau „aurul negru”, din care acum au mai rămas operaţionale doar trei.
Rafinăriile mari, care prelucrau circa 85% din cantitatea de țiței, erau: Petrotel Ploiești (construită în 1904), Petrobrazi Ploiești (1934), Arpechim Pitești (1964), RAFO Onești (1966) și Petromidia (construită din 1975 şi operaţională din 1979).
Lor li se alăturau rafinăriile mici (circa 15% din capacitatea de prelucrare), în ordinea apariției lor: Astra Ploiești (fondată în 1880), Vega Ploiești (construită în 1905), Steaua Română Câmpina (construită în 1895), Rafinăria Dărmănești (pornită în 1949) și Petro lsub Surplacu de Barcău (fosta Rafinărie Crișana, dată în funcțiune în 1969).
Din toate, astăzi numai trei nume mai contează în producţia de carburanţi: Petromidia, Petrobrazi şi Petrotel Lukoil. Restul s-au pierdut în negura vremii.
FOTO: Stație PECO veche
Țiței cumpărat cu tractoare și ciment
Aceste rafinării aveau, împreună, o capacitate totală de prelucrare de 34 milioane de tone de țiței pe an, cu mult peste consumul intern sau al capacității de extracție a României de la acea vreme. Cantități uriașe de țiței erau aduse, în timpul regimului comunist, din Iran. Le plăteam „aurul negru” cu tractoare, ciment și alte produse, apoi îl prelucram în cele 10 rafinării, iar, ulterior, vindeam benzină și motorină în bazinul Mediteranei, către țările occidentale, la preț de dumping.
26 de ani au trecut de la Revoluția care a schimbat regimul din România, iar în democrație industria petro- chimică a traversat o criză fără precedent, trecând de la extaz la agonie. Ani de zile, din rafinăriile românești s-a stors tot ce se putea prin firme tip căpușă, unele au fost vândute pe mai nimic, altele închise, zeci de mii de oameni și-au pierdut locurile de muncă, asta pentru că nu a existat – ca să folosim un cuvânt drag guvernelor post decembriste – o „strategie” pentru industria petro-chimică.
FOTO: Sonde petroliere de la Băicoi
Cum au fost privatizate rafinăriile românești
Câțiva ani după Revoluție, totul a mers mai mult din inerție. Rafinăriile prelucrau din ce în ce mai puțin țiței, din moment ce contractele externe cădeau unul după altul.
În 1991 începe „Cuponiada” (metoda MEBO), planul de privatizare în masă prin care milioane de români primeau acțiuni la giganții comuniști. Din nebunia de atunci, sute de mii de oameni mai au încă acțiuni, deși mulți au uitat de ele.
În 1996, ia ființă Compania Română de Petrol, ca societate comercială pe acțiuni, prin comasarea celor trei entități care funcționau în industria de profil: Rafirom (rafinăriile și combinatele), Peco (benzinăriile) și Petrotrans (distribuția și aprovizioarea). Practic, sub aceeași pălărie se adunau, astfel, cele zece rafinării, combinatele care prelucrau ce rămânea de la ele, toate câmpurile de extracție, 150 de depozite și 600 de stații de benzină.
Deţinută de stat, Compania Română de Petrol reprezenta interesele Ministerului de resort în cadrul „programelor energetice naţionale” şi a strategiilor pentru sectorul petrolier – dezvoltare, formare a preţurilor, achiziţie ţiţei şi distribuţie produse. În acea perioadă, piaţa carburanţilor nu era liberalizată, preţurile fiind stabilite „social” de către Ministerul de resort, fără a exista o corelare corectă şi dinamică a preţurilor în funcţie de evoluţia unor indicatori interni şi internaţionali (devalorizarea dolarului – moneda care guvernează acest sector, preţul materiilor prime – producţia internă era de doar 4-5 milioane pe an, investiţii obligatorii, costuri mentenanţă etc).
Când Bechtel şi Banca Mondială ne spun ce să închidem
Foto: BANCOREX
În iarna lui 1996, Compania Română de Petrol avea urgent nevoie de resurse valutare pentru traversarea vârfului de criză energetică, pe care le-a găsit la Chase Manhattan Bank. Girant al creditului a fost Bancorex.
Un an mai târziu, în 1997, însă, Compania Română de Petrol (CRP) şi-a încheiat activitatea când a fuzionat prin absorbţie cu SNP Petrom. La data fuziunii, CRP avea datorii de aproape 5.400 miliarde de lei. Printr-o ordonanţă de urgenţă din 1997, au fost preluate la datoria publică 507 milioane de dolari, reprezentând datoriile acumulate de CRP către Bancorex până la 30 iunie 1997.
În intervalul 30 iunie - 14 noiembrie, datoria reală a CRP a crescut la aproape 520 de milioane de dolari, respectiv cu 13 milioane de dolari.
Nume de cod: „Sunset”
Pentru recuperarea sumei, Executivul a aprobat transferul datoriilor către rafinării, iar ulterior a instituit printr- o ordonanţă de urgenţă nr. 249/2000, o taxă de un cent pentru fiecare litru de carburant auto produs în rafinăriile din România.
Restructurarea petrochimiei, dezintegrarea Companiei Române de Petrol, cât şi falimentarea/ desfiinţarea Bancorex au fost sugerate de reprezentanţii Băncii Mondiale, e drept, în trepte. La început, printr-un studiu de restructurare (cazul CRP), iar apoi prin Acordul cu Banca Mondială, care conţinea un capitol distinct cu nume de cod „Sunset”, („Apus de soare”), cu referire expresă la Bancorex.
Aceste recomandări erau strâns corelate cu situaţia rafinăriilor şi a industriei de profil pe plan internaţional.
Perioada 1990-2000 a reprezentat pentru companiile de profil din Europa o regândire a strategiilor - vânzarea sau relocarea activităţilor de rafinare în alte zone, pentru că rafinăriile din Europa erau mici, neperformante sau aveau costuri în creştere (mediu, forţă de muncă, aprovizionare), concentrarea pe extracţia de ţiţei în diverse părţi ale globului (ţiţeiul era sub 10 dolari pe baril până în 1990, iar apoi a început să crească pe fondul războiului din Kuweit sau a speculei cu ţiţei la 17-20 dolari). Introducerea standardelor obligatorii de mediu la carburanţi (Euro 1 în iulie 1992) a determinat companiile să facă investiţii suplimentare pentru alinierea la noile norme, dar şi pentru creşterea gradului de protejare a mediului şi reducerea la nivel de ţară a emisiilor poluante (tratatul de la Kyoto – decembrie 1997, ratificat de 160 de ţări).
Raportul de restructurare făcut de Bechtel ne recomanda, pentru întreaga industrie petrochimică, „reducerea supracapacității de producere”. Adică trebuiau închise rafinăriile.
Așa se face că, din cele 10 rafinării, opt rămân pe cont propriu, fără niciun alt suport. Însă, două din ele, respectiv „norocoasele” Arpechim și Petrobrazi, împreună cu toată rețeaua de distribuție - celebrele stații PECO, conductele Petrotrans și drepturile de a extrage țiței din câmpurile petrolifere, se reunesc sub numele de Societatea Națională a Petrolului (SNP) Petrom.
Practic, cele 8 rafinării lipsite de spaţiile de depozitare şi punctele de distribuţie rămân la mila SNP Petrom. În unele cazuri - nu avea cine să le aducă țițeiul, în altele - nu avea cine să le transporte produsele, în țară sau în străinătate şi nici unde să le vândă. Apoi, aproape toate depozitele erau la Petrom, așa că ce produceau n-aveau unde depozita! Nu în ultimul rând, Petrom înglobase și toate cele 600 de benzinării, așa că celor 8 rafinării nu le rămânea decât să-și vândă benzina, motorina sau orice alte produse scoteau, fie doar prin particularii cu câte o benzinărie – două, fie să exporte masiv. Dacă aveau cu ce şi dacă erau competitive.
Prăpastia în care ne-au aruncat „consultanții”
Evident, fără niciun fel de suport, rând pe rând, cele opt rafinării intră în cădere liberă, acumulând datorii uriașe sub presiunea pieţei interne si internaţionale, a lipsei de investiţii, a centului pe litru, a lipsei măsurilor de sprijin din partea statului, a lipsei de predictibilitate, a frământărilor din economia de tranziţie. Unele au ajuns la fier vechi, altora leau fost șterse, șmecherește, datoriile, dar de supraviețuit doar trei (patru, dacă punem la socoteală și Vega, pe lângă Petromidia) se pot lăuda cu asta.
Dintre ele, însă, vom vorbi mai pe larg într-un alt episod despre cele trei care încă procesează şi sunt operaţionale: Petrotel, Petrobrazi și Petromidia. Despre celelalte... poate aflăm mai multe de la „specialiştii” care ar fi trebuit să gândească o „strategie” viabilă pentru acest sector.