Fostul premier avertizează asupra pericolului extinderii "Modelului Chinezesc" de capitalism de stat.
A fost premierul României într-o perioadă fierbinte. Două momente cruciale i-au marcat mandatul: mineriada din 1999 cu Pacea de la Cozia şi vizita Papei Ioan Paul al II-lea, prima a unui suveran pontif într-o ţară ortodoxă, de la ruperea în două a creştinătăţii. A fost demis de Constantinescu la trei zile după ce UE a anunţat că începe negocierile cu România pentru aderarea la UE.
Deocamdată stă deoparte de politică şi îşi îngrijeşte sănătatea. A acceptat totuşi cu gentileţe un dialog. Diagnosticul său despre criza economică mondială e de natură să dea frisoane. EVZ: Domnule profesor, cum se vede criza actuală din perspectiva unui istoric al economiei? Radu Vasile: Există un fapt foarte curios: în 2008, performanţele macroeconomice ale unor ţări ca Grecia, Italia, Irlanda şi chiar Spania erau superioare celor ale Germaniei. Numai că, în mai puţin de un an de zile, totul s-a întors şi s-a ajuns la situaţia pe care o ştii şi dumneata. Faptul, după mine, este extrem de curios. Cum s-a putut ca, într-un an de zile, toate aceste realităţi statistice să sufere o asemenea turnură? Răspunsul este greu de dat şi ar lua prea mult spaţiu. Există şi unele variante de natură speculativ-scenaristică. Din Grecia în Spania, trecând prin România, austeritatea este văzută ca un panaceu. Aşa este? N-are cum să fie soluţia. Probabil că prioritatea este rezolvarea problemelor legate de rambursarea datoriilor. Şi aici aş vrea să atrag atenţia asupra unui fapt care a trecut neobservat: în decembrie 2011, Germania a emis bonuri de tezaur în valoare de 4 miliarde de euro pentru prima oară cu dobândă negativă, -0,01%. Împrumutul respectiv a avut un succes deosebit. Este primul caz de acest gen şi s-a pus întrebarea de ce investitorii de pe pieţele financiare au preferat o asemenea investiţie care nu le oferea nici un câştig, dobânda fiind negativă, în loc să fi depus banii respectivi în conturi cu dobânzi pozitive. Răspunsul dat de unii specialişti a fost că investitorii au încredere în Germania, respectiv în "euro german", dând prin asta de înţeles că se aşteaptă la "regionalizarea euro". Asta înseamnă că întreaga zonă euro trebuie redefinită. Absolut. Şi, atenţie, asta e deja o mişcare de 4 miliarde de euro, nu e o jucărie. Nu cumva prin divinizarea austerităţii este negată însăşi esenţa capitalismului? Şi – mai departe – nu cumva criza aceasta şi felul în care se vede ieşirea din ea este o abandonare a principiilor, a filozofiei capitaliste? Nu cumva suntem pe cale să trecem spre altceva? Categoric! Un număr recent din "The Economist" are pe prima pagină titlul: "Revenirea capitalismului de stat". Pe copertă este Lenin în mână cu un rulou de dolari. Deci, dacă "Economist" atrage atenţia asupra acestui fenomen, subliniind că o serie de ţări unde funcţionează capitalismul de stat, precum China şi chiar Rusia, au deja avantaje mari, mai ales în domeniul materiilor prime, e limpede că se pune problema ce fel de capitalism urmează. Pentru că repet, această austeritate poate sau nu să rezolve... Bine, poate să rezolve în China. Dar într-o ţară liberală, democratică, poate să rezolve? Exemplul Greciei este eloc vent. Aţi văzut ajutorul în ce a constat. Decid la începutul lui martie cât şi cum le dau, dar, în acelaşi timp, le-au iertat jumătate de datorie. Deci ce e asta? Ăsta nu e capitalism! Interesant este că marile companii şi consorţii mondiale, se bucură în aceste ţări autoritariste, de un tratament preferenţial. Descoperă aici paradisul: forţă de muncă ieftină şi obedientă, plus o serie de facilităţi din partea statului. În nişte ţări care sunt orice altceva, dar nu cu adevărat capitaliste. Nu mi se pare imposibil ca aceste mari firme, exponente până mai ieri ale capitalismului victorios, să fie tocmai ele promotoarele distrugerii capitalismului din interior. În China nu este comunism, dar este un capitalism de stat. Marile firme nu numai că se simt bine în China, dar au ajuns să depindă de piaţa chineză. Este firesc pentru ele ca problemele legate de democraţie să devină secundare. În ultimă instanţă, Puterea şi Profitul se aseamănă. VIZITA ISTORICĂ A SUVERANULUI PONTIF ÎNTR-O ŢARĂ ORTODOXĂ "Întîlnirea cu Papa a fost cel mai puternic moment al vieţii mele!" Ioan Paul al II-lea credea sincer că se va realiza, într-o formă sau alta, o revenire la unitatea Bisericii, după faimoasa formulă "Europa cu doi plămâni": Vaticanul şi Constantinopole, care îşi păstrează tradiţiile. Papa a fost foarte doritor să vină în România. Ştia foarte multe despre România. Acolo, în vizita la Vatican, prima parte a unei vizite în Italia, protocolul cerea să fiu însoţit de zece ziarişti şi oameni de afaceri. Când am intrat pe culoarele Palatului Papal, mai ales ziariştii făceau diverse bancuri. Însă, cu cât ne apropiam de apartamentele papale, au început să tacă. Pentru ca atunci când a apărut Sfântul Părinte să fie o atmosferă de-a dreptul emoţionantă. Erau realmente pătrunşi de importanţa momentului, dar mai ales de persoana Papei. Ioan Paul ştia foarte multe despre România, despre cultura românească. I-am oferit un tablou de Horia Bernea, un interior maramureşean. Ei, bine, ştia şi de Bernea, şi de Maramureş. Ştia scriitori români, numele lor şi ce-au scris. Nu mai vorbesc de Eminescu. Realmente impresionant. Deşi era foarte bolnav. Ştiţi poziţia lui, cu capul aplecat! Când îşi ridica ochii aceia albaştri şi te privea… N-am mai văzut niciodată ochi atât de limpezi şi de pătrunzători. Ca un lac de munte. A fost cel mai puternic moment al vieţii mele.