Scos de comunişti din mănăstire, sihastrul Proclu s-a refugiat, nici el nu mai ştie de când, într-o chilie în care vine lumea la el ca la Petrache Lupu.
Are 82 de ani şi de mai bine de jumătate de veac îşi duce zilele într-o chilie din lemn construită de el, pe un deal la poalele Munţilor Neamţului. Nu saltă mai mult de un metru şaizeci, şi are o barbă albă, de Moş Crăciun. Vorbeşte rar şi răguşit, iar ochii albaştri îi lăcrimează pe rând. E bătrân şi bolnav, dar mintea îi merge.
Cu anii care au trecut are o problemă. Nu-i mai ţine minte care şi când au fost. Nu mai ştie când l-au alungat comuniştii din mănăstire: „Atunci, cu decretu’...“. Se referă la prigoana călugărilor din anii ’50. Culmea, nici în evidenţele Patriarhiei nu figurează. Asta n-a împiedicat lumea să vină la el, până de curând, ca la Maglavitul lui Petrache Lupu. De câţiva ani nu mai poate să vorbească mult. Se pregăteşte de cele veşnice. Numele din buletin este Nicău, dar oamenii îi zic părintele Proclu. Mulţi spun că e un sfânt. E pustnicul de lângă pădurea ce ocroteşte cătunul Mitocu Bălan, cel mai mic dintre satele comunei Crăcăoani, din Neamţ.
„Vă rog nu bateţi, sunt bătrân şi bolnav”
„De multe ori m-aş ascunde de mine. Unde mă duc, tot de mine dau, şi de mine nu pot să scap!”, oftează bătrânul călugăr. Greu se ajunge la chilia lui, pe un drum de ţară, ciuruit de gropi, ce pleacă din şoseaua ce leagă Piatra de Târgu Neamţ. Apoi opinteşti pe un deal abrupt, până la o căsuţă de pitici, ca-n Albă ca Zăpada, pe a cărei uşă zăvorâtă cu un lacăt scrie cu litere mari, de tipar: „Vă rog, nu băteţi. Sunt bătrân şi bolnav”.
Mai sus o ţâră stă soră-sa, Georgeta, o munteancă aprigă la cei peste 70 de ani ai săi şi tare oţărâtă pe cei ce vin să-i strice liniştea moşului. „La ce-aţi venit, că nu primeşte pe nimeni. Se roagă toată ziua, că-i Săptămâna Mare şi nu vorbeşte!”.
Tilică, casierul primăriei din Crăcăoani, avertizase din timp că problema va fi cu soru-sa, care-l apără de străini pe schimnic, ca o cloşcă puii din poiată. Nici vreun cadou sau de-ale gurii nu e bine săi duci. „O pâine dacă i-o laşi pe masă o începe peste o lună, când e deja pesmet, spune altu’”, şi el angajat la primărie.
„De-aş avea minte, ar trebui să stau printre oameni!”
Negocierea cu bătrâna trena. Nu se lăsa dusă cu vorba. Doar promisiunea făcută sub semnul crucii că s-a venit cu gândul bun şi fără tulburare a muiat-o. „Bine! Da’ să ştiţi că de îi înnegriţi sufletul, Judecata lui Dumnezeu aşteaptă!’”, tună băbuţa agitând o bâtă de cioban.
Mai întâi se aude o cheie în broască, apoi uşa se deschide de-un deget şi în mâna femeii se strecoară o altă cheie pentru lacăt. Înăuntru, o biserică în miniatură. Atât, doar, că lipseşte altarul. Icoane peste tot. Două băncuţe, un ciubăr mare cu apă şi o masă alcătuiesc mobilerul. Părintele se aşază şi rosteşte: „Bună ziua”.
„De ce calea sihăstriei, părinte Proclu?”.
„Că-s prost, puţină minte am. Că, dac-aş avea, ar trebui să stau printre oameni!”, se biciuieşte cu propriile vorbe pustnicul. Apoi, pilduieşte: „Ca să spun drept, are cineva un animal şi-l ţine închis. Şi-l întreabă cineva de ce-l ţine pe animal aşa. «Că are nărav. Dă din copite», îi răspunde. Eu am năravul că am observat pe la Sfinţii Părinţi, chiar şi la Mântuitor”, e enigmatic şi cuminte schimnicul.
Trebuie să ierte ca să zică „Tatăl Nostru”
Te priveşte în ochi şi te „citeşte”. Se porneşte singur: „Are mare însemnătate a nu jigni pe cineva. Dacă vine cineva la mine tre’ să cat, cât se poate, a nu-l jigni. Că, dacă nu-l jignesc, el pleacă în pace. Şi acea pace rămâne şi cu mine. Dacă trăiesc aşa, voi simţi mila lui Dumnezeu. Pentru că Duhul cel Sfânt atuncea se apropie de creştinul care caută să nu jignească pe nimenea. Şi dacă s-a întâmplat fără să vreau, atunci trebuie să-l liniştesc, să repar, ca să pot zice «Tatăl Nostru»! Şi dacă io am cătăt să mă despart cu pace, şi el a plecat în pace, pot zice şi io «Tatăl Nostru»! Că tre’ să zic aşa: «Iartă-ne nouă, precum şi noi iertăm». Şi dacă io nu zic să-l iert, atuncea pot să zic «Doamne, nu mă ierta, că nici io nu pot ierta!».
Ucenicul părintelui Ilie Cleopa
Gheorghe Nicău zice că a intrat ca „frate”, la Mănăstirea Sihăstria, la 13 ani.
„Am stat acolo până a venit ordin de la Patriarhul ţării să se ieie parte din călugări şi să-i ducă la Mănăstirea Slatina, care ţinea de Fălticeni. Am sta acolo vreo opt ani. Acolo m-am făcut călugăr. Comuniştii m-au scos din mănăstire. Nu numai pe mine, ci şi pe părintele stareţ Ilie Cleopa. Voiau să-l bage la închisoare, da’ s-a ascuns în munţi, unde a stat mai mult... Când l-au prins, l-au băgat într-o odaie să-l strice la minte”, lăcrimează anahoretul.
Comuniştii i-au uns barba şi l-au bătut în cap
Părintele Cleopa a avut, oarecum, noroc. „Între comuniştii ăia era o fată care a ajuns mare «gradat». A dat ordin să-l scoată, să nu-l strice la minte, că şi-a amintit că părintele Cleopa s-a rugat la Dumnezeu pentru tatăl său, istoriseşte părintele Proclu Nicău.
Pe tânărul călugăr Proclu l-au pus să semneze o hârtie că vrea să părăsească mănăstirea. „Tovarăşu’, i-am zis, lu’ ăla de la partid, cine a spus că vreau să plec? Şi acela mi-a zis că n-are cine lucra pământul... Şi io le-am zis: «De ce nu opriţi avorturile ca să aibă cine lucra pământul? Ruşine din partea dumneavoastră să scoateţi pe călugări din mănăstire în loc să-i lăsaţi să se roage la Dumnezeu!»”. Drept pedeapsă i-au tuns barba. „Dar barba iarăşi creştea şi mă ameninţau că mă bagă la închisoare: «Las’ că-ţi dau io mănăstire», zicea. Nu m-a bătut, da’ mi-a dat o lovitură în cap că a sunat a gol!”, rememorează schimnicul. L-a iertat.
Mai târziu, „părinţii” l-au chemat înapoi la Sihăstria: „Dar a venit decretu’, şi o parte s-au dus în lumea lor. Eu m-am întors aici, că este pământul tatei şi al mamei. Nu ştiu de când sunt aici sau de când am venit...”, se chinuieşte să-şi amintească ascetul.
„Are mare însemnătate a nu jigni pe cineva. Dacă vine cineva la mine tre’ să cat, cât se poate, a nu-l jigni. Că dacă nu-l jignesc el pleacă în pace. Şi acea pace rămâne şi cu mine.“, PROCLU NICĂU, pustnicul din Crăcăoani