Poliția Ploiești anchetează profanarea cimitirului evreiesc din municipiu în noaptea de 2/3 iunie și afirmă că a identificat cinci suspecți cu vârste înytre 16 - 24 de ani, dar că nu e vorba de un incident motivat de antisemitism. Este cel mai recent dintr-o serie de astfel de incidente în care făptașii nu au fost pedepsiți în trecut.
Profanarea cimitirului evreiesc survine la doi ani după aceea a cimitirului din Huși, a sinagogii neologe din Cluj în 2017, a cimitirului din Șoseaua Giurgiului din București în repetate rânduri în ultimele zeci de ani și a altor astfel de acte de vandalism.
Directorul Institutului Național pentru Studierea Istoriei Holocaustului din România “Elie Wiesel”, Alexandru Florian, nu se arată surprins de incidentul de la Ploiești, dar este îngrijorat din cauza modul în care (nu) au fost soluționate astfel de cazuri în trecut. El a acordat în exclusivitate un interviu la RFI.
Alexandru Florian: Mă îngrijorează mai mult faptul că nu există o reacție a instituțiilor abilitate cu contracararea unor astfel de fapte, pentru că una dintre explicațiile de ce se întâmplă astfel de evenimente este faptul că la niciunul dintre ele nu s-a găsit u făptaș care să fie supus rigorilor justiției.
De ce spun asta? Pentru că în 98% din cazuri, ca să nu spun 100%, făptașii au fost fie persoane cu dizabilități, fie minori și atunci dosarele respective au fost clasate și bineînțeles că și evenimentele în sine au fost din punct de vedere al interpretărilor publice și al mediatizării evenimente oarecum marginale, atunci când concluzia autorităților este că nu a fost nicio umbră de antisemitism care să fi motivat aceste manifestări.
Reporter: Am observat câteva comentarii pe internet care au urmat știrii cu privire la profanarea cimitirului evreiesc de la Ploiești care spuneau că multe dintre aceste cimitire și sinagogi din România sunt oricum abandonate, iar unele mergeau chiar până la a afirma că profanările ar fi opera unor forțe oculte care ar vrea să demonstreze că românii sunt antisemiți.
Alexandru Florian: Cu alte cuvinte, aș putea să vă continui și să spun că evreii au pus la cale aceste evenimente ca să încerce să construiască o anumită față nereală a felului în care sunt văzuți evreii în România. Astea sunt interpretări prezentate de persoane sau grupuri care promovează mesaje antisemite.
Nu există nicio justificare pentru astfel de manifestări care ar fi legate de statutul lăcașelor de cult sau cimitirelor evreiești. Este adevărat că populația evreiască este într-un număr infinitezimal față de cele 750 de mii de persoane din anii 1930, dar trebuie să știm că lăcașele de cult și cimitirele din localitățile unde nu mai există comunități evreiești sunt spații aflate în conservare.
Ele nu sunt spații deschise, ele sunt încuiate, unele dintre ele au și pază, iar la Ploiești există o comunitate, chiar dacă este foarte mică, care are un lider care a avut un mesaj public după eveniment. Cimitirul de la Ploiești era închis, deci prin urmare astfel de scuze nu fac decât să minimalizeze evenimentul și pentru a spune că nu e nimic antisemit și că probabil a fost un divertisment, o joacă a unor copii.
Reporter: Apropo de concluziile anchetelor care au determinat faptul că de vină au fost niște copii care s-au jucat sau vântul care a dărâmat peste 100 de pietre tombale, cum a fost de pildă la Cimitirul din Șoseaua Giurgiului din București, vandalizat în repetate rânduri, astfel de evenimente nu sunt noi. Federația Comunităților Evreiești a documentat numeroase astfel de profanări pe vremea regimului comunist.
Alexandru Florian: Așa este, evenimente de acest fel s-au petrecut și pe vremea regimului comunist, nu e nimic nou sub soare, după cum nu e nimic nou sub soare nici sub aspectul concluziilor care s-au tras: nici atunci, nici acum, vinovații nu erau cumva bântuiți de antisemitism.
Întotdeauna au fost fie minori, fie persoane cu dizabilități, care nu erau în deplinătatea capacităților mintale când au comis astfel de fapte.
Așa că din acest punct de vedere ne înscriem pe un continuum și eu cred că o adevărată schimbare nu se va putea produce decât atunci când în cel puțin una dintre aceste situații – dar care eu sper să nu se mai întâmple – va fi analizată și evaluată prin prisma mesajelor incitatoare la ură cu caracter antisemit și a unor prejudecăți antisemite care pot fi prezente în mintea unor indivizi.
Cu alte cuvinte, atâta timp cât nicio persoană nu este trasă la răspundere, astfel de acte vor putea avea loc într-un ritm mai mult sau mai puțin accelerat.
Reporter: Institutul Elie Wiesel are în mod constant interacțiuni cu Parchetul cu poliția în legătură cu acte antisemite, nu numai profanări, dar și incitare la ură, negarea Holocaustului, recent apologia lui Ion Antonescu cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la execuția sa. Din experiența dumneavoastră este vorba de neștiință, incompetență sau chiar rea voință din partea autorităților când examinează astfel de plângeri?
Alexandru Florian: Nu am motive sau argumente rezonabile pentru a spune că este rea voință. În prezent, convingerea noastră, a Institutului Elie Wiesel este că principala hibă în evaluarea cazurilor semnalate de institutul nostru, de alte persoane sau entități, de către instituțiilor abilitate se află în necunoașterea istoriei recente a României, precum și necunoașterea unei cazuistici asemănătoare din alte țări europene.
Care sunt argumentele magistraților din alte țări față de situații pe care eu le-aș numi cazuri școală și care în România au dobândit această etichetă de clasare a dosarului, pentru unele fapte care pentru noi sunt extrem de clar încadrabile într-unul din articolele Ordonanței de Urgență 31/2002 și cu toate acestea cazurile respective au fost clasate și nu au fost reținute ca fapte penale cu caracter negaționist, de negare a Holocaustului sau de promovare a cultului memoriei criminalilor de război.
Reporter: Când vorbiți cu un procuror sau polițist aveți impresia că înțeleg gravitatea faptelor pe care le sesizați, mai ales în raport cu alte fapt penale care se petrec în România?
Alexandru Florian: Pe de o parte există în contactele directe pe care le-am avut cu funcționari din ministerul de interne sau din Ministerul Public am avut și înțelegere față de problemele semnalate, dar am găsit un număr mai mare de funcționari publici din acest domeniu, care atunci când le-am prezentat documentele sau istoria plângerilor Institutului Elie Wiesel cum au fost ele soluționate, au avut o reacție de castă sau de grup profesional care se manifestă de maniera: Institutul Wiesel este din afara magistraturii, nu aveți voi capacitatea să înțelegeți sau să analizați critic argumentele respective pentru că nu aveți pregătirea necesară.
Practic am asistat la astfel de atitudini de respingere a intenției noastre de a avea un dialog aplicat și desigur de a înțelege și noi, dacă ni se oferă niște explicații acolo unde este cazul că viziunea noastră este poate eronată sau ar trebui mai nuanțată, dar și partenerii noștri din sistemul de justiție și de aplicare a legii ar trebui să înțeleagă că poate unele argumente din punct de vedere al politicilor publice de reducere a antisemitismului din România sau a negării Holocaustului ar trebui să fie luate și de către ei în considerare.
Sursa Rador/RFI Articol de Petru Clej