În 2011, acum mai bine de zece ani, scriam un articol neutru, obiectiv, lipsit de orice patimă, despre starea presei românești. La vremea respectivă, presa scrisă. Articolul era intitulat în mod obiectiv, neutru, lipsit de orice patimă “Presa moare pentru că merită să moară”.
Între timp, presa scrisă chiar a murit. A fost îngropată, i s-au citit și pomenile de șapte ani. Nu mai vezi ziare pe tarabe. Au apus vremurile alea și nu se vor mai întoarce.
Însă Jeana nu e moartă. Jeana se transformă.
În primul rînd, tot ce era cuvînt a cam rămas cuvînt. Doar că s-a mutat de pe hîrtie pe ecran. În mediul virtual.
Ratingurile și reachurile și ceilalți indicatori de audiență au supraviețuit bine mersi pe Internet. Sute de mii, uneori chiar niște milioane de români citesc în fiecare zi știrile și ziarele virtuale, doar că nu mai dau bani pe ele. Au intrat în altă logică, cea a monetizării bazate îndeosebi pe reclame. Ca la televizor.
Am zis televizor? Păi fix aici se continuă fraza de mai sus, “în primul rînd...” iar argumentul meu își găsește a doua susținere.
În al doilea rînd, presa n-a murit, căci televiziunea a rămas în picioare. Ce erau știri și dezbateri la televizor au rămas aproape la fel de populare în acest deceniu obsedant, isteric și bicisnic.
Fiind o persoană care cît de cît mai calcă prin studiourile de televiziune, cam știu cum stau lucrurile. Mai ales că știu și datele de audiență, și datele de sondaje. Deci știu cam care este popularitatea televizunilor, ca și consum. În continuare importantă.
E drept că multă lume s-a mutat pe social media. Îndeosebi publicul tînăr, într-un glisaj inter-generațional cum societățile moderne au mai văzut și altădată, de exemplu cînd s-a făcut trecerea de la radio la televizor. Vorba cîntecului emtivist, “Video killed the radio star”.
Însă chiar și cu acest drenaj spre social media, televizunile își păstrează în bună măsură publicul lor. Nu mai e în totalitate ăla de acum 10 ani sau mai ales de acum 20 de ani. Însă moartea televizunii, ca să-l parafrazăm pe Mark Twain, este puternic exagerată.
Televiziunile nu sînt în nici un caz moarte. Cum nici presa nu e moartă, per ansamblu.
Dar, Doamne, cît de bolnave sînt. Doamne, cum mai horcăie și cum mai zac în chinuri, sărăcuțele de ele.
Presa în general, cît și televiziunile drept forma de presă cea mai vizibilă, mai intensă, mai isterică, sînt bolnave și la cap, și la bani, și la valorilor de producție, și la direcția strategică.
Dar mai ales la clienți.
Orice geșeft funcționează pe bază de clienți. Că e gogoșerie, fabrică de rachete sau televiziune, nu produci doar ca să produci. Ci produci să fii cumpărat, consumat. De către niște unii. În cazul presei, niște unii numiți cititori, privitori, telespectatori. “Dragi români”. Publicul larg.
Ei bine, publicul larg din România este din ce în ce mai dezamăgit de calitatea presei românești. În consecință, îi conferă din ce în ce mai puțină încredere.
Vedeți voi, dragii moșului, de la încredere pleacă orice. În orice interacțiune omenească, încrederea e moneda forte, fără de care nu se întîmplă nimic.
Un soi de ulei care unge mecanismele sociale, care învinge reticența, temerea, paranoia și care ne face pe noi oamenii să fim mai degrabă maimuțe degrabă dedate schimbului social, iară nu tigri furioși și izolați unii de alți, trăind într-un continuu război toți cu toți.
Hai să vă arăt cum stă încrederea în mass media.
Meseria mea e de sociolog. Sociolog fiind, se întîmplă să dețin și un institut de sondare a opiniei publice, Sociopol. Acest institut măsoară în mod constant încrederea în instituțiile din România. Printre multele instituții sociale măsurate de noi, se află și mass media.
Înainte să fie Sociopol, era CCSB. Cam aceeași echipă, alt patronat. Înainte de CCSB, erau și alte institute de sondare a opiniei publice. Ei bine, punînd cap la cap toate datele disponibile ale acestor multe institute, am adunat lungi serii de date despre starea instituțiilor din România. Printre care și mass media.
Pe baza acestui efort de măsurare și de sintetizare, iată cum arată evoluția încrederii românilor în mass media, din anii ‘90 încoace. Ce părere au clienții despre prestatorul de servicii? Sînt bune gogoșile? Le consumă cu plăcere sau în scîrbă?
Privind acest grafic, cum vi se pare că stau lucrurile? Vă spun eu, dacă vă sfiiți să rostiți concluzii puternice. Prost. Foarte prost.
Mass media e una din instituțiile sociale din România care prezintă cea mai mare erodare, din anii 90 încoace. Toate celelalte au evoluții cît de cît ciclice. Mai scad, dar mai și cresc. Doar mass media s-a dus pur și simplu în cap. Nu se mai scoală, dar uite ce frumos atîrnă.
În momentul de față, doar o treime din români mai au încredere în mass media. Cea mai recentă măsurătoare Sociopol, doar 31%. Mult sub media generală a tuturor instituțiilor sociale din România.
La vîrfurile sale de glorie, la mijlocul anilor 2000 (primele măsurători le avem doar de la sfîrșitul anilor ’90, din barometrele de opinie publică ale Fundației Soros), încrederea în mass media era la un imens 70%. Mai mult de două treimi din români aveau atunci încredere în presă.
Ce vremuri. Ce glorie. Anii cînd ziarele și televiziunile făceau și desfăceau președinți. Cînd cuvîntul lor era literă de lege. Cînd ziariștii, prezentatorii și moderatorii erau niște mici semizei.
Între timp, presa românească s-a făcut țăndări, din punct de vedere al credibilității. Pe măsură ce canalele concurente de transmitere a informației, îndeosebi social media, au căpătat amploare, încrederea în mass media clasică, generatoare privilegiată de conținut și cea care până recent definea în mod monopolist agenda publică (gate keeper) a scăzut treptat, pînă la un minim istoric.
Pur și simplu o înjumătățire a capitalului de încredere de care beneficia, într-o generație, din 2000 încoace. Rar vezi evoluții de asemenea amploare de la o generație la alta, prăbușiri atît de crîncene.
Cum și-a făcut mass media țăndări capitalul de încredere? Cu pricepere. Cu superbie. Cu un tupeu și o aroganță strigătoare la cer. Pe principiul “am cu ce mă”, și-a arătat mușchii de nesimțire zi de zi, ceas de ceas, știre de știre. Modificînd realitatea. Șantajînd. Isterizînd. Prăpăstiind. Făcînd spume virtuos-fățarnice la gură. Fiind uneori de un populism și de o jegoșenie exemplare.
La început, lumea a înghițit harneala. Nemestecat a înghițit-o.
Aroganțele nesimțite ale lui Sîrbu și ale lui Vîntu au fost considerate înalte standarde de profesionalism și de moralitate. Șerpilienismele cu conversie politică ale lui Voiculescu au fost considerate strategii electorale legitime. Isterismele și tupeul Pro TV-ului au fost considerate normalitate.
Țîfna și șantajul au fost ridicate la rang de normă, transformate în mari chestii lucrative. Fățărnicia virtuoasă a lui Andreea Esca sau a lui Mihai Gîdea a devenit ditamai modelul de coaching social. Tabloidizarea otevistă de care suferă acum mai toate televizunile, dar mai ales România TV, mare pricepere de eficiență comunicațională.
Și a mers așa, pînă n-a mai mers. Karma li s-a întors presarilor în freză. The shit finally hit the fan. Și a rezultat o prăbușire lentă, constantă, cît se poate de spectaculoasă și de ireversibilă.
Pe măsură ce social media, alt pui de lele, a înlocuit cu standardele sale și mai aproximative felul de a face presă în România, încrederea în mass media clasică s-a dus în cap.
Democratizarea influenței, care a dus la nașterea a mii și mii de flămînde voci minuscule, în cruntă competiție pentru atenție – în această categorie mă încadrez și eu, evident – a dus pe de o parte la scăderea bazinului de clienți, care s-au îndreptat spre Facebook și spre alte recente trăirisme tembele și superficiale, gen Instagram și TikTok.
Dar mai ales, a dus la prăbușirea prestigiului profesional al mass media clasice. Țăndari s-a făcut în ochii românilor. Zdrențe. Muci și alte lichide corporale.
Priviți prăbușirea. Uitați-vă la graficul ăsta de mai sus. Scrie simplu: Mene Mene Tekel Upharshin. Cum scria pe vremuri pe pereți pentru fariseii îngîmfați din străvechime (Daniel 5:30–31).
Priviți prăbușirea în toată splendoarea sa și exclamați precum Zorba pe plajă, “Hei, șefule, ai văzut vreodată o prăbușire mai splendiferoasă?”
Căci prăbușire este. Și rău de tot splendiferoasă, cum ar zice zăpăcitul de Zorba. Direct în cap se duce. Și pe bună dreptate. Pe merit. Tot meritul acestei prăbușiri splendiferoase este al celor din mass media.
Patroni aproape civili și aproape respectabili, cu aere de semizei și cu semeții de președinți de țară.
Ziariști care îndoaie realitatea cum le convine, în funcție de nevoi, de necesități. După buget, coane Fănică.
Clienți care cred că dacă plătești, e ca la lăutari, presa trebuie să cînte doar de bine și doar de la excelent în sus, indiferent cît de fals ar miorlăi în urechile publicului.
Și publicul nu e prost. Oamenii nu sînt bătuți în cap. Oamenii miros falsul. Oamenilor le pute aroganța.
Oamenii, în cele din urmă, decelează manipularea, se vaccinează împotriva ei. Dau a lehamite din mînă, “dă-i mă dracu’ cu minciunile lor” și se îndreaptă spre alte surse de adevăr absolut. Spre alte plăcuțe de mașini cu mesaje puternice, dar necesare, spre alte surse de muie de pseudo-realitate pe care să le consume nemestecate.
(Să mă iertați că folosesc acest cuvînt urît, dar necesar. Iohannis și Liiceanu i-au legitimat virtutea în limbajul public, nu eu).
Așa sînt oamenii. Pun botul pînă nu mai pun botul. Și pe urmă se amăgesc că au devenit mai înțelepți și se duc să pună botul în altă parte. Precum în politică, așa și în presă. Scade încrederea, scade consumul, scad banii. Crește competiția. Apar alții, tineri și disruptivi și altfel. Scade puterea. Ce leu a fost și ce javră a ajuns distinsa noastră presă românească. Ah, ce dureros.
Nici nu catadicsesc să pomenesc despre recentul scandal cu moartea falsă a lui Florin Salam. Acest incident nu reprezintă decît o expresie punctuală a acestui proces social lent, care a început acum vreo 10-15 ani. E doar decît o cangrenă tîrzie, o metastază în putrefacție a unui hoit social care pute din ce în ce mai tare, lucește din ce în ce mai sclipitor.
Căci așa lucesc stîrvurile lăsate în soare. Mustește zeama morții în ele, buiește la suprafață și sclipește calp în soare, păcălind fraierii că e opulență și succes și putere. Cînd de fapt nu e decît descompunere și stîrv.
Acum unsprezece ani, scriam de manieră neutră, detașată, obiectivă și fără nici un pic de patimă (glumesc; n-am fost niciodată în stare să scriu fără patimă; ăla nu mai e scris, aia e hîrtie igienică)
Presa moare pentru că merită să moară.
Simplu: merită să moară.
Merită să moară pentru că în aroganța și în superbia sa cea mai foarte superioară, de ubermenși care scuipă semințe în cap cetățenilor de rang secund, au considerat că au doar privilegii și nici o responsabilitate, că pot să întindă de cuvinte și de idei și de principii precum de gumilastic, de masticul cel grecesc ori turcesc, fără să pățească nimic, fără repercusiuni.
Mult timp, aproape douăzeci de ani, jurnaliștii au fost niște mici zei bezmetici și îngîmfați care aveau întotdeauna dreptate, care se pricepeau la toate, care erau în stare să emită judecăți de valoare și adevăruri foarte adevărate pe orice subiect li se punea sub nas, care făceau și desfăceau guverne, imperii, echipe de fotbal, de șah subacvatic ori subiectele de la olimpiada internațională de matematică.
Ei se pricepeau la toate și nu pierdeau nici un prilej pentru a-ți arăta asta. Mai ales de cînd s-a inventat televizorul, de cînd comunicarea prin cuvînt, prin literă a fost întărită de comunicarea non-verbală, de ton, de arțag, de grimasă, de sprîncene ridicate robespierrean, nu mai era nimeni ca ei. Încet-încet le intrase în cap că sînt nu a patra putere în stat, ci a treia, a doua, dar ce zic eu, prima putere în stat, cea care face, desface, înnoadă, creează și distruge.
Ei bine, hybrisul, după cîte știm de la oamenii de știință greci din secolul IV înaintea erei noastre, nu face bine la ficat. [...]
Așa încît concluzia este indubitabilă, inexorabilă și inevitabilă, statistic vorbind: fiecare pasăre pe limba ei piere, dragi ziariști. Voi sînteți pe cale să pieriți pe limba voastră cea fățarnică și îngîmfată.
După cum vă spuneam: presa moare pentru că merită să moară. It’s payback time. Fiecare pasăre pe limba ei piere.
Să moară pisica dacă aș schimba vreun cuvînt din cele scrise acum unsprezece ani. Fix la fel gîndesc și acum.
Mai ales, fix la fel simt și acum, cu toate emoțiile cele negative care se stîrnesc în mine cînd mă gîndesc la draga de presă românească: furie și dezamăgire și enervare și indignare și revoltă. Și sastistire. Și sictir. Și greață.
Fix la fel merită și acum presa românească: soarta dinozaurului, a păsării dodo și a mițorlanului cu gușă.
Și, după cum vedeți în graficul de mai sus, fix așa se și întîmplă.
Să-i fie țărîna ușoară. Și coliva acră. Și ratingul rezidual.
Ghinion.