Un meci din Mastersul de snooker de la Londra urmărit „pe viu“ înseamnă o experienţă imposibil de redat la TV.
Aerotermele păreau motoare de avion în liniştea de pe Wembley Arena. Eticheta snookerului impune aceste pauze silenţioase pentru concentrarea jucătorilor. Meciul pe care l-am urmărit, cel dintre Hendry şi Robertson, a contat pentru prima rundă a Mastersului londonez, cel mai prestigios turneu din lume pe bază de invitaţii. Aici vin anual primii 16 jucători din lume, cei mai buni dintre cei mai buni, cărora li s-au alăturat în 2009 doi puşti extrem de talentaţi, beneficiarii unor wild-carduri de la organizatori. Regele Hendry şi „veneticul“ australian
Stephen Hendry, care a împlinit marţi 40 de ani, este de departe cel mai galonat jucător din istoria snookerului. Jucător profesionist încă de înainte ca eu să mă fi născut, Hendry are toate cifrele de partea sa. În anii ’90, Hendry a dominat autoritar acest joc, câştigând de şapte ori titlul mondial şi adunând de-a lungul carierei peste 8 milioane de lire sterline din premii. Deşi jocul său nu se mai ridică la nivelul celui din urmă cu un deceniu, Hendry rămâne o legendă a snookerului, în cel mai plin înţeles al cuvântului. Adversarul său, Neil Robertson, este primul jucător australian care a câştigat un turneu de snooker şi, totodată, unul dintre cei mai de temut jucători tineri.
A fost un meci straniu, cu lovituri uşoare ratate şi lovituri imposibile reuşite. Mărturie stă şi procentajul maxim al loviturilor de la distanţă, la mijlocul partidei. Nu se ratase nimic de la distanţă şi, cu toate astea, procentajul de reuşită la „buzunar“ al ambilor jucători era de sub 90 la sută. A fost meciul care ar fi putut să galvanizeze încrederea unui campion deznădăjduit, genul de partidă care face sau desface un sezon, cum zic englezii. S-a terminat 6-4 pentru Robertson, care a părut să se simtă mai confortabil la masă până la urmă. Oftatul colectiv al spectatorilor
În primele patru „frame“-uri am văzut un joc neglijent, ambii jucători ratând bile clare şi oferindu-şi reciproc şanse. Astfel, duelul mut din prima sesiune s-a încheiat la egalitate, 2-2. În intervalul de pauză, Hendry s-a retras în cabina sa, în timp ce Robertson s-a dus direct la masa de antrenament. Primul „frame“ de după pauză l-a găsit pe australian punctând o duzină de bile roşii şi de tot atâtea ori bila neagră. Nu putea însemna decât un singur lucru - urmăreşte breakul maxim. Are o lovitură pe toată masa la următoarea bilă roşie. Plesneşte bila albă astfel încât aceasta să coboare iarăşi în partea inferioară a mesei.
I-a ieşit! Oarecum. Are nevoie de o tăietură perfectă la „neagră“. O şterge prea fin însă şi „neagra“ se loveşte neverosimil de colţurile buzunarului. Din public se aude un „oooh“ colectiv, marcă a regretului că puteam fi martori la o reuşită de dimensiunea unui curcubeu în snooker. N-a fost să fie. 3-2 şi jocul se reia. Regretele scoţianului
Robertson are aceeaşi prestaţie consistentă, însă se opreşte după o eroare poziţională. Hendry îl pedepseşte cu un break de 61 de puncte şi îi fură „frame“-ul. 3-3. Nu mai departe de următorul joc, rolurile se inversează. Hendry marşează spre un 4-3 ca şi făcut, însă ratează la bila verde.
Acesta a fost punctul de cotitură al jocului. Robertson se întoarce nesperat la masă şi câştigă jocul la un punct. Câştigă fluent şi următoarele două „frame“-uri şi avansează în „sferturi“. „Când greşeşti neforţat atât de des pe cât am făcut-o eu, nu ai cum să câştigi“, avea să recunoască resemnat scoţianul, după meci.
Snookerul „pe viu“ se vede altfel decât la televizor. Nu mi-a lipsit neapărat comentariul, l-am avut pe cel de la BBC în căşti, cu Steve Davies interpretând desăvârşit jocul. E drept însă că nu vezi reluări şi cameramanii îţi blochează vederea. Însă unele lucruri eludează camerele de televiziune: arcuirea felină a lui Hendry când se aşază la masă sau explozia prafului albastru de cretă după o lovitură puternică. Pentru toate celelalte există transmisiunile TV.
Corespondenţă din Londra
Recomandările noastre
