În 1888, o mână de copii a învins stihiile mării, la bordul întâiului bric. Corabia aruncată pe coastele Bosforului l-a făcut pe sultanul Abdul Hamid să plătească el reparaţiile.
AVENTURILE CELEI MAI FRUMOASE NAVE ROMÂNEŞTI. Peste o sută de promoţii de cadeţi de marină au învăţat meserie, şi-au clădit caracterul şi personalitatea la bordul celor două corăbii cu acelaşi nume care au purtat pavilionul naţional în principalele porturi ale Europei şi ale Lumii Noi. Fabuloasa istorie a navelor-şcoală Mircea începe în vara anului 1882 când, din docurile şantierului londonez Thames Iron Works, era lansat la apă predecesorul actualei nave-şcoală a Marinei Române, adevăratul bric Mircea.
Considerat atunci una dintre cele mai frumoase corăbii, bricul Mircea a instruit primele generaţii ale şcolii de marină româneşti, până în 1939, când a fost înlocuit de tizul său mai tânăr. Noului velier i s-a spus tot bric, "in memoriam". În realitate, e o navă mai mare, de tip "barc", cu trei catarge. Despre ele şi voiajele lor s-au scris cărţi şi s-au publicat mii de articole. Puţini au relatat despre groaznicele încercări prin care au trecut cele două "Lebede ale Mării Negre".
Vecin cu Regele Ferdinand
Furtunile epocale din 1888, în Marea Neagră, 1965 în "Cimitirul Navelor", din Golful Biscaya şi ’76 lângă coastele Algeriei. Doi bătrâni lupi de mare, amiralul Petre Zamfir şi maistrul-timonier Vasile Munteanu, povestesc astăzi evenimentele care le-au marcat viaţa. Acum, la 72 de ani, bătrânul Mircea îşi leagănă şăgalnic copastiile la cheul său din dana militară a Portului Constanţa. E încadrat cu duioşie, de noile "vedete" ale Marinei Militare: fregatele Regina Maria şi Regele Ferdinand.
PRIMA ÎNCERCARE
Sotir Zincu, omul care a salvat bricul Mircea cu un topor
Pe 18 mai 1888, bricul Mircea, construit integral din lemn, părăseşte Sulina sub comanda cpt. Eustaţiu Sebastian. Echipajul e format, în afară de ofiţeri şi o mână de marinari, din adolescenţi, elevi ai Şcolii Copiilor de Marină aflaţi în practică.
Două zile mai târziu, la Capul Midia, Mircea e izbit de o furtună spontană, cum numai Marea Neagră are. Un drum la Constanţa se putea solda cu eşuarea. Mircea ia "benzi" de 35 de grade. Parâmele şi saulele din arboradă urlă lugubru. Nava ambarcă un volum imens de apă şi pompele nu fac faţă. Velele sunt smulse de vânt.
La nouă seara se rupe bompresul. O oră mai târziu se frânge şi catargul din prova. Bărcile de salvare sunt făcute ţăndări. Miraculos, marinarul aflat de veghe la gabie scapă cu viaţă. Cu un singur catarg, Mircea e neguvernabil. Speranţa e în motorul de numai 160 de cai-putere. Pericolul e dublat de resturile catargelor care lovesc corpul navei. Sotir Zincu, tâmplarul bordului, se oferă voluntar să taie parâmele bompresului. Urmează momente dramatice: un om cu un topor, legat de mijloc în afara bordului se luptă cu demonii mării. Reuşeşte. Recompensa: un ceai cald. La uscat, Mircea era considerat pierdut, spune comandorul Valentin Donici în cartea sa, "Veteranul valurilor".
După două zile, în care s-au consemnat 40 de naufragii, Mircea apare, surprinzător, tocmai la Bosfor cu catargele rupte, velele zdrenţuite, carena găurită, dar echipajul teafăr! Impresionat de povestea micilor marinari, Abdul Hamid, sultanul Imperiului Otoman, ordonă ca bricul să fie reparat pe banii săi, în Arsenalul Marinei Otomane.
"În această lună, NS Mircea are planificat un marş de instrucţie, cu studenţi, în Marea Neagră şi Mediterană.", COMANDOR GABRIEL MOISE, Comandantul bricului Mircea
- Fă un tur virtual 360° al Navei Şcoală Mircea
BĂRBĂŢIE
După 77 de ani, Mircea a învins stihiile naturii în lupta cu Atlanticul din "Cimitirul Navelor", Biscaya. Spre stupoarea salvatorilor, echipajul amiralului Petre Zamfir a refuzat să abandoneze nava
Amiralul Petre Zamfir a împlinit 88 de ani. A rămas în istorie drept "Comandantul din Biscaya". Veteran de război, membru în echipajele submarinelor Delfinul şi Rechinul, Petre Zamfir a fost la comanda noului "bric" Mircea în legendarul voiaj, din toamna lui ’65, către şantierul-mamă Blohm&Voss Hamburg, acolo unde urma să fie reparat capital, pentru prima oară de la lansarea din 1939. "Era o epavă: galionul rupt, vergile aiurea şi niciun fel de «manevre» (n.r. - saule şi parâme)! Pe 24 octombrie, am plecat din Mangalia tras, în linie, de remorcherele Viteazul şi Voinicul".
Loviţi de furtună, în mijlocul golfului
Pe Viteazul se afla şi căpitan-comandorul Alexandru Hârjan, comandantul marşului, şi el ex-comandant al bricului. Nava a ajuns, pe 24 noiembrie, la travers de Vigo, din Spania, ultimul refugiu în faţa înspăimântorului Golf Biscaya. Fix în mijlocul Golfului i-a lovit furtuna. Erau în apropiere de stâncile Chausse de Seine care, când mareea e la maximul de şapte metri, nu se mai văd. Perimetrul recifului e marcat de patru balize uriaşe cu o suprastructură metalică de 14 metri, în vârful căreia se află o sirenă de ceaţă şi vreme rea.
Vântul era de 126 km/h şi valurile de 10-12 metri. Nu se vedea nimic. "Eram lângă geamandura din nord-vest şi am cerut să mă tragă de acolo că mă urc pe ea! S-a rupt remorca. Am rămas în derivă. Naveam propulsie şi i-am cerut lu’ Hârjan să dea SOS. Am aruncat ancora cu braţe «patent» din tribord. Apoi am pierdut staţia radio!", povesteşte venerabilul marinar. Bătrânul mângâie tandru, ca pe nişte degete de femeie, cavilele timonei.
Bătrânul şi marea
"Rămăsesem singur! Se auzea, în vacarmul vântului, cum grapa ancora. Cu greu am fundarisit şi ancora «Amiralitate» de pe puntea-babord. Mircea s-a oprit!", abia mai respiră veteranul mării. Probabil ancora se proptise în corajul balizei. S-a rupt lanţul. "Am lovit geamandura în plin! Mi-a spart barca din tribord, da’ io i-am distrus stelajul de semnalizare!", se bucură bătrânul că a fost chit cu "duşmanul".
Pe punte nu se putea sta. "O noapte întreagă am luptat cu şeful mecanic Comănici, cu maistrul principal Ştefănescu, cu Miu Vasile, cu alţii...", îşi rememorează echipajul amiralul în retragere. Pe deasupra se stricase şi generatorul de curent şi se loveau periodic de baliză: "Am distrus aproape complet gemandura, da’ şi ea ne-a făcut cinci găuri de apă!".
La zece noaptea, cargoul norvegian Bonnard încearcă să dea asistenţă: "Au dat o bandulă în arboradă, da’ cine să urce acolo?". Din întuneric a apărut şi remorcherul-salvator franţuzesc Implacable. Toată ziua următoare a dat târcoale bricului. Fără succes: "Mi-au semnalizat că pleacă. Cică aveau răniţi!", se irită brusc fostul comandant al bricului. Câţiva marinari tineri ascultă povestea cu inima strânsă.
"Bă, fraţilor, cât pluteşte n-avem voie s-o părăsim"
Ghiul artimonului (n.r. - arborele-pupa) se rupsese şi copastia de pe dunetă era o amintire, când în jurul corăbiei au apărut şase şalupe de salvare. "Mi-au cerut să abandonăm nava. Au aruncat o bandulă şi le-am tăiat-o! Le-am zis băieţilor: «Bă, fraţilor, cât pluteşte n-avem voie s-o părăsim!». Marinarii noştri au refuzat să părăsească nava. Francezii şi-au făcut cruce şi au plecat. Dacă nava părăsită plutea ar fi aparţinut primului venit care o recupera. La bord erau 39 de inşi, din care jumătate militari în termen. Marinari cu "experienţă". La prânz, a apărut remorcherul militar Rinoceros 4. A reuşit să dea o remorcă: "Am virat ancorele simultan, da’ cea din tribord se blocase. A scăpat, cu braţele strâmbe... A fost salvarea vieţii noastre!", exclamă amiralul Petre Zamfir.
"Urlă Oceanul că ne-a scăpat pe noi!"
Trei zile şi trei nopţi dormiseră pe jos şi nu mâncaseră decât pesmeţi cu apă. La apel, secundul, locotenent comandorul Ion Cioc, căpitan de rangul 3 pe timpul ăla, lipsea! L-au găsit cu greu în magazia de făină: "Acolo a stat trei zile, că avea rău de mare. Arăta ca dracu’...", râde amiralul, căpitancomandor pe acea vreme. Oceanul era rău. "Ziceam: «Urlă, că ne-a scăpat pe noi!»". În şase ore, Mircea, remorcat de Rinoceros 4, ajunge la Brest, Franţa. "Am ancorat, după o insulă, tot cu ancora aia. Doi ofiţeri francezi au venit la bord să ne întrebe de morţi şi răniţi. Singurul "avariat" era politrucul navei: "Şi-a spart capul la lansarea ancorei din babord...", se amuză bătrânul marinar.
Credeau că se terminase. După două ore a venit un remorcher să-i ducă în port. "Iar s-a rupt remorca! Ne-am speriat rău! Şi iar ancora ne-a salvat!", suspină pensionarul. Au mai dat o remorcă şi iar s-a rupt, tot din vina căpitanului remorcherului. "Ia, uite, bă, n-am murit acolo şi ne omoară tâmpitul ăsta!", le-a zis oamenilor comandantul Zamfir.
Uimirea francezilor
Pe la 11 noaptea primesc înştiinţare de la căpitănia Brest că trebuie să se mute iar. "La două am terminat, după ce de la manevrele remorcherului era să dăm peste clădirea administraţiei portului! Noroc cu ancora aia strâmbă...", se indignează amiralul Zamfir.
Atunci au mâncat băieţii, după patru zile... "Erau disperaţi! Erau pe lângă mine ca puii la cloşcă...". Atunci, în ’65, 40 de vapoare au fost avariate sau au naufragiat. Ziarele din Franţa au fost pline de reportaje referitoare la curajul echipajului românesc. Francezilor nu le venea să creadă că un velier fără pânze a ajuns în port, după trei zile de luptă cu Atlanticul din Biscaya. "Cum au scăpat!?", îşi făceau cruce.
JURNAL DE BORD
Trei zile cu trei mile pe zi, în marş spre Gibraltar
O furtună mai mică, dar cu pericole la fel de mari, a înfruntat Mircea şi în vara lui ’76, la primul său voiaj transoceanic. "Ne-a luat cum am plecat din Constanţa, a continuat în Egee şi Ionică, iar apogeul l-a atins pe coastele Africii", îşi aminteştee Vasile Munteanu, omul care, 34 de ani, din 1970 până în 2004, a fost principalul timonier al corăbiei. Valurile erau de cinci metri şi vântul de 25 m/sec. Se naviga cu motorul, altfel vântul rupea pânzele. Erau la 20 de mile de ţărmul Algeriei. Normal, Mircea navighează cu 12 noduri, adică 12 mile marine pe oră.
"Trei zile la rând am navigat cu trei mile pe zi! Curentul era mai puternic decât viteza navei!", povesteşte fostul timonier, azi în vârstă de 62 de ani. Algerienii au avertizat că un vapor scăpase "la baltă" patru containere care pluteau în semi-imersiune. Veritabile mine! Mircea era exact în acel perimetru. La bord erau - pe lângă ofiţeri, maiştri şi personal civil - 102 studenţi ai Institutului de Marină: "Printre ei, cine credeţi? Preşedintele de azi, Traian Băsescu!", îşi aminteşte temerarul timonier.
Containerele submerse, buştenii şi "datul la peşte"
Valurile aveau 150 de metri lungime şi o înălţime de 7 metri: "Eram şef la velele din prova, da’ pentru că pe timonieri îi terminase răul-de-mare am stat la timonă până am înţepenit!". Un scurt-circuit la instalaţia de guvernare a lăsat nava fără cârmă. Alt scurt-circuit a distrus semnalizarea pupa. Le-au reparat numai ei ştiu cum.
Alt avertisment îi pune pe jar. Algerienii anunţau că 12 buşteni cu diametrul de patru metri şi lungi de 12 căzuseră de pe altă navă. Mircea mergea înainte, dar stătea pe loc! Deşi au strâns velele, gabier şi rândunică au fost smulse de vânt. "În cambuză, sticlele de Borsec sparte s-au amestecat cu făină şi au făcut un maglavais numai bun de clătite! La trombele de gunoi, cadeţii făceau coadă la «dat-lapeşte». Le era rău tare. Victor Barbu, bucătarul, era în faliment... Nimeni nu se mai bucura la ciorba şi friptura de purcel la tavă la care muncise din greu! Până la Gibraltar am stat numai în «ciocane» de apă! Dar echipajul a continuat instrucţia, inclusiv Băsescu. Doar un ofiţer, "nu-i spun numele", roşeşte nea Vasile, "a stat tot timpu’ la cabină, în pat, cu pătura pe cap. Şi de câte ori auzea pe cineva, scâncea: «Am ajuns?»".
Trişorii ruşi de pe Kruzenstern
A fost greu. Ulterior, la plecarea din Hamilton, Bermuda, către Newport au mai dat de o furtună. Başca anomalii magnetice, specifice Triunghiului Bermudelor, care au făcut aparatura radar nefuncţională. Şi erau în plină competiţie, unde n-aveau voie să folosească motorul. "«Bulăul» a ţinut două zile. Am terminat pe doi, că sovieticii de pe Kruzenstern, cel mai mare velier din lume, au trişat. Au pornit motorul noaptea!", susţine bătrânul timonier Vasile Munteanu.
În 2004, la aceeaşi competiţie, ruşii au câştigat din nou. Au trişat din nou. Actualul comandant al bricului, pe atunci secund, cdr. Gabriel Moise, e mândru: "Am luat tot locul II. Da’ pe bune!".
Şi în 2009, la aceeaşi regată, era cât p-aci să câştige tot ruşii. Li s-a rupt arborele-trinchet din cauza forţei vântului. "Precauţi, noi strânseserăm velele superioare", explică Moise, cel mai tânăr comandant al "bricului", "uns" la cârmă acum cinci ani, la numai 36 de ani. El reprezintă viitorul.
- Fă un tur virtual 360° al Navei Şcoală Mircea
DICŢIONAR
- Gabie - Platformă aflată la ultimul nivel al unui catarg, folosită pentru supraveghere
- Carenă – Corpul navei
- Galion – Sculptura aflată la prova navei, sub bompres
- Vergă - Bară aşezată perpendicular pe catargul unei corăbii, folosită la susţinerea unor vele
- Cavile - Mânerele timonei
- A grapa – Derapajul ancorei pe fundul mării
- A fundarisi - A fixa cu ancore
- Bandulă - Greutate fixată la capătul unei frânghii, care se aruncă pe ţărm pentru a lega şi a trage parâmele de acostare
- Arboradă - Ansamblu format din catargele şi vergile unei nave
- Copastie - Bordură de lemn sau de metal montată la partea superioară a parapetului sau a balustradei bordajelor unei nave
- Dunetă - Construcţie situată la pupa unei nave, unde se află cabinele echipajului
- Gabier - Marinar care face serviciul de veghe pe gabie şi care asigură, la navele cu pânze, manevrarea parâmelor, vergelelor etc
- Rândunică - Ultima pânză din vârful unui catarg