Istoria celebrei străzi, plină de hanuri şi prăvălii, a fost tema unui atelier organizat luni seara de Fundaţia „Calea Victoriei“.
Calea Victoriei este mult mai mult decât cei 2.700 de metri parcurşi în aglomeraţia după-amiezelor, între Piaţa Victoriei şi Piaţa Naţiunilor Unite. Ce a însemnat fostul Pod al Mogoşoaiei, ce ar putea şi ce trebuie să reprezinte încă pentru bucureştenii de azi şi-a propus să lămurească istoricul Georgeta Filitti, în cadrul unui atelier organizat de Fundaţia „Calea Victoriei“. Luni seară, s-a desfăşurat una din seria de zece întâlniri cu tema „Poveştile Bucureştiului“, propuse celor interesaţi de o altfel de istorie a oraşului. „Distrugerea nu este ceva recent, nu are de-a face cu perioada comunistă. Suntem aşa de vreo 300 de ani“ - cu această remarcă-avertisment şi-a început Georgeta Filitti discursul. Fostul Pod - numit astfel pentru că era „pavat“ cu bârne de lemn - a fost deschis în 1692, în vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu. A cunoscut numeroase transformări de-a lungul istoriei încurcate a oraşului. Populat de la început cu mari boieri - cum ar fi cei din familiile Cantacuzino şi Ghica - a devenit repede un amestec: la curţile boiereşti îşi duceau traiul chiar şi sute de oameni cu fel de fel de îndeletniciri. Strada se umple de biserici, hanuri, prăvălii, instituţii de stat şi de o lume tot mai pestriţă. O imensă capacitate de imitaţie Sfârşitul domniilor fanariote aduce reformele impuse prin Regulamentele Organice, iar organizarea impusă de ruşi aprinde primele felinare şi aliniază numere de străzi, astfel încât acestea să capete noimă. Podul Mogoşoaiei devine loc de întâlnire pentru „bonjuriştii“ care vor face Revoluţia de la 1848 şi chintesenţa petrecerilor, iar mai toţi străinii care trec prin Bucureşti vor remarca asta în scrierile lor. „Este un loc în care se aglutinează strălucirea, averile şi imensa noastră capacitate de imitaţie. Iar asta nu e un lucru rău: arată că suntem incredibil de deschişi, în comparaţie cu o societate germanică, spre exemplu, care primeşte orice schimbare cu reticenţă“, observă Georgeta Filitti.
Ea remarcă primirea făcută lui Alexandru Ioan Cuza, imediat după alegerea sa ca domnitor al Ţării Româneşti, în 1859: în entuziasmul său, mulţimea adunată nu i-a lăsat loc să treacă pe Podul Mogoşoaiei. Unirea aduce specialişti care modernizează rapid aceste locuri, filo-români care le iartă oamenilor de aici puterea de a trăi într-o mizerie de nedescris.
Inegalabila Capşa