Într-o privință, progresiștii care ne batjocoresc eroii au mare dreptate, istoria nu e opera unor cavaleri fără teamă și fără prihană, așa cum ne-o zugrăveau cărțile de istorie din vremea copilăriei.
Vechile noastre cronicii sunt pline de vânzători, lupte pentru putere și avere, Există, însă, dincolo de toată această zgură, un adevăr pe care n-avem voie să-l uităm- fără dârzenia înaintașilor care au înfruntat, adesea înarmați numai cu ghioage și coase, cele mai teribile armate din lume, de neamul și legea noastră n-ar mai fi rămas până astăzi nici amintirea.
O astfel de luptă a purtat și tatăl lui Ștefan cel Mare, Bogdan al II-lea, împotriva polonilor veniți să-i ia tronul. Nu e o poveste cavalerească, nu vă așteptați să descoperiți minuni de vitejie, e, însă, o istorie cât se poate de adevărată și are un tâlc.
Iată ce scrie cronicarul polonez Jan Dlugosz despre bătălia dată la Crasna pe 5 septembrie 1450: “Bogdan cu câteva mii de moldoveni, partizani de-ai lui, și cu o mare mulțime de auxiliari se arată la răsăritul soarelui. Oastea regală fără întârziere ia armele, iar Piotr Odrowasz o însuflețește cu o elecventă cuvântare… Armata regală era consternată și că mulți, împotriva poruncii șefilor, părăsiseră carele și pentru că știau prea bine că oamenii lui Ilihno și moldovenii care se uniseră cu el, văznd mulțimea dușmanilor și înspăimântându-se sunt mai grabnici la fugă decât la luptă; totuși, hotărâră să îndrăznească toate și să încerce norocul într-o așa de neînlăturabilă dificultate. (…)
Un escadron de călăreți acoperea pedestrimea dușmanului. Când armata regală dădu năvala asupra lui, el, întorcând spatele, descoperi pe pedeștri, cu care armata regală lovindu-se, pierdu mulți soldați.”
Lupta a ținut toată ziua și a fost crâncenă, povstește Vasile Pârvan, care notează că polonezii îi pierd în luptă pe comanții cavaleriei.
Ștefan Cel Mare plantează Dumbrava Roșie cu polonezi înjugați. Storojineț, județul pierdut
Dlugosz însuși recunoaște că armata regală era la un pas să piardă bătălia. “Și ar fi fost învălmășeala și mai mare și ar fi urmat înfrângerea polonilor dacă pârcălabul (un moldovean fidel familiei lui Alexandru al II-lea) care deja trecuse dincolo de pădure, cu oamenii pe care îi avea pentru dusul carelor, n-ar fi venit, înștiințat de un sol grabnic, ca să împuternicească spre izbândă armata regelui. Acesta, prin sosirea sa, astfel înspăimântă pe dușmanii veseli de măcelărirea ostașilor noștri, încât repede dădură dosul și împunseră fuga. Oastea regală câștigă ce-i drept victoria dar sângeroasă, pierzând o mulțime de vrednici soldați, totuși, obosită de lupta îndelungată, nu putea urmări pe fugari.”
Cromicarul Ureche are, însă, o altă concluzie:”așa, cu vitejia iar a moldovenilor (din tabrăa polonă n.r.) a rămas victoria la leși, cei ce pierduseră războiul”. “Lupta încetă aproape de de apusu soarelui, deși începuse la răsăritul lui. Și după darea ei, armata regală se îmtoarse acasă”, notează și Jan Dlugosz.
Victoria poloneză, câtă o fi fost, n-a însemnat nimic din punct de vedere strategic, ne spune Ureche. Leșii nici nu mai îndrăzniră să vorbească de pretendentul pe care-l susțineau pentru tronul Moldovei”că Bogdan vodă și oamenii săi cumu-și era învățați a ținere pădurile.măcar că se rășchiraseră den răsboi prin păduri, iarăși s-au strâns și s-au tăbărît nepierzând nădejdea să lovească pre leși, știindu-i că sunt slăbiți de tot agiutorul.
Înțelegând de aceasta, leșii denpreună cu Alexandru vodă, și văzându-se slabi, nu era nădejde de al doilea rând să se lovească cu Bogdan Vodă, că nemică lui Bogdan vodă nu-i stricase, că den oastea lui puțină pierise, iar de la leși cu totul pierise.”
Adevărata putere a moldovenilor aveau să o cunoască leșii vreo 50 de ani mai târziu, când fiul celui învins la Crasna avea să-și ia cumplita revanșă în Dumbrava Roșie a Codrilor Cosminului.