Povestea căluțului pentru care Maria Tănase a intervenit să fie primit în cârciumă

Lângă Mon Jardin, în intersecţia Căii Dorobanţilor cu Strada Eminescu, unde compozitorul Ion Vasilescu a murit subit la volanul maşinii sale oprite la stop, răpus de un stop cardiac, se găsea Poarta Albă, o cârciumă populară cu mititei şi ciorbă de burtă.

Veneau acolo autorul versurilor cântecului Din bucata mea de pâine, am hrănit un om şi-un câine, pe care-l mai zic şi astăzi lăutarii de la periferie, şi doi poeţi de cârciumă, specie dispărută de mult. Străini de năzuinţa de a publica în reviste sau de-a tipări volume, aceştia îşi dactilografiau versurile pe coli de hârtie şi, intrând în local, le împărţeau clienţilor de la mese. După o jumătate de oră, făceau din nou turul meselor, strângând poeziile. Unii muşterii, drept răsplată, le trimiteau câte ceva de băut: o halbă de bere, o tescovină sau un rachiu...

Într-o seară din 1957 sau ’58 a nimerit acolo Maria Tănase. Era iarnă, ningea, un precupeţ îşi priponise la intrare căluţul cu care căra marfă la piaţă, iar ea a intervenit pentru ca animalul să fie îngăduit înăuntru. Băgat în restaurant, acesta s-a lăsat cuminte pe vine şi-a adormit imediat cu capul sub masa stăpânului.

*

În 1970, la zece ani după ce ne mutaserăm în centru, treceam zilnic prin răscrucea Căii Rahovei cu Calea Ferentarilor de la Sebastian, în drum spre liceul unde urmam clasa a XII-a. Dimineaţa, la 7.30, mă urcam la Podul Mihai Vodă în tramvaiul 8, neaglomerat la acea oră. Prima oprire era la Teatrul de Operetă – fostul teatru „Regina Maria”, din fosta Piaţă a Senatului. După câteva sute de metri, dincolo de Tribunal, începeau să se zărească, pe stânga, tarabele precupeţilor din Piaţa Unirii, apărate de umbrele înalte, şi Halele cu acoperiş de metal.

La poalele Dealului Patriarhiei era un carusel de tramvaie; se intersectau acolo vagoa­nele a peste zece linii. Mai circulau tramvaie fabricate înainte de război la Uzinele „Lemaître” de lângă Radu Vodă, cu redresor Thompson în cabina vatmanului şi becuri învelite în globuri mari, de culoarea paiului, la clasa-ntâi.

După ce cotea la dreapta prin faţa Spitalului Brâncovenesc şi a micului restaurant „Cornul Vânătorului”, gestionat de un mandatar, tramvaiul 8 înainta pe sub colina Patriarhiei până la 11 Iunie, oprea la rondul cu scuar înconjurat de vile şi blocuri interbelice – la parterul unuia dintre ele era bodega „La Căsuţa cu zorele” – şi urca apoi paralel cu lunga, monotona, fosta fabrică de bere „Bragadiru”.

În vârful pantei erau Piaţa Coşbuc, Antrepozitele şi vechea pompă americană de benzină de la Chirigiu, unde lumea venea să cumpere petrosin pentru curăţarea duşume­lelor şi a parchetului. De acolo mai rămâneau patru staţii până la casa şi curtea în care copilărisem.

În decurs de un deceniu nu se schimbase nimic în partea aceea a Bucureştiului. Nici pe Calea 13 Septembrie, pavată cu piatră cubică şi străbătută de tramvaie, legată de Calea Rahovei prin strada Sebastian, unde, la mijlocul anilor ’50, într-o odaie de la subsolul grădiniţei, luasem primele lecţii de franceză – costau cinci lei ora – cu o doamnă firavă, uscăţivă, cu părul alb, care încercase zadarnic să mă înveţe şi pianul.