Nu au nevoie de acel lucru, îşi permit să îl cumpere, dar nu se pot abţine să îl sustragă. Medicii psihiatri fac portretul robot al cleptomanului, care foarte rar se vindecă.
Cleptomania este o afecţiune psihică neobişnuită care rareori ajunge să fie diagnosticată şi tratată. "Mania de a fura este o problemă de control al impulsurilor, similară cu jocul patologic, consumul abuziv al anumitor substanţe/droguri şi stă pe graniţa dintre o boală de anxietate cum e boala obsesiv-compulsivă şi una de tip adicţie", explică Gabriel Diaconu, psihiatru la clinica "Sapiens Medical Center" din Bucureşti.
România nu are date oficiale despre cleptomanie. "Putem vorbi de o incidenţă de poate 5 la mie, sau 0.5%, dar e o cifra speculativă", estimează psihiatrul.
Doar vârful icebergului
În adolescenţă, boala apare cel mai adesea ca reacţie psihotraumatică, asociată unei personalităţi instabile. În perioada adultă, cleptomania, este de cele mai multe ori, doar vârful icebergului.
"Persoanele adulte care fură şi au altfel un intelect intact rareori fac doar asta. Multe dintre ele suferă de boală de personalitate borderline şi/sau antisocială, comit şi alte infracţiuni, pot avea o constituţie infracţională", atenţionează expertul. Aceştia din urmă provin, de multe ori, din medii cu violenţă familială fizică sau psihologică, au cel puţin un părinte sau bunic cleptoman sau consumator de substanţe care provoacă dependenţă.
Cleptomania poate fi şi un sindrom în cadrul unei alte boli. Persoanele care au suferit accidente vasculare pot suferi de schimbări ale personalităţii la care este asociată şi cleptomania. "De multe ori, sunt pacienţi adulţi, chiar bătrâni, care surprind prin puerilismul lor, sunt oameni care au uitat reguli sociale, care «dosesc» mâncare la petreceri adeseori făra o explicaţie", exemplifică psihiatrul.
Cele trei faze ale cleptomaniei
Persoanele care suferă de cleptomanie, ca afecţiune de sine stătătoare, sunt de obicei tineri, bine inseraţi în social, cu educaţie medie spre superioară, cu un istoric familial de cleptomanie, violenţă, dependenţă de alcool, droguri sau jocuri de noroc, de promiscuitate socială sau de sociopatie.
Confruntaţi, cleptomanii sunt iniţial evazivi, jucând cartea "neînţelegerii", dar ulterior vor recunoaşte cele trei faze ale bolii: "Prima este aceea de poftă iraţională de a avea un obiect căreia individul iniţial îi rezistă, faţă de care are discernământ, ştie că nu e bine să facă ce urmează să facă, apoi gestul compulsiv, care oferă plăcere, euforie, sau o formă de descărcare libidinală, şi apoi ruşinea şi acoperirea gestului", detaliază Gabriel Diaconu.
Furtul nu este comis dintr-un acces de mânie sau răzbunare, ci din compulsie. "Satisfacţia pe care o simte este una şi aceeaşi cu cea pe care o simte un tricotiloman când şi-a smuls părul", explică psihiatrul Gabriel Diaconu.
"Veritabilii cleptomani suferă scrupule teribile de pe urma a ceea ce ei rareori înţeleg ca fiind boală, cât viciu“.
Gabriel Diaconu, medic psihiatru
SOLUŢII MEDICALE
Se poate vindeca un cleptoman?
Diagnosticarea unui cleptoman nu ţine cont de frecvenţa furtului, întrucât ei nu sunt constanţi de cele mai multe ori. "Cert este că au loc recăderi, uneori după perioade susţinute, uneori comportamentul devine extrem în situaţii când individul traversează o detresă emoţională", subliniază Gabriel Diaconu.
Există puţine dovezi de vindecare a cleptomaniei, întrucât este vorba despre o masă pestriţă de pacienţi, dar pentru cei dipuşi să se vindece, soluţii există. Impulsul poate fi ţinut sub control cu ajutorul unui tratament medicamentos, iar traumele aflate în spatele afecţiunii, pot fi ameliorate prin psihoterapie.
Cleptomanii "operează" individual şi, de obicei, nu îşi planifică furturile şi nici nu iau în calcul riscul de a fi descoperiţi. Uneori cleptomanii păstrează obiectele furate ca pe nişte trofee sau, dimpotrivă, le returnează pe ascuns.