Ne luăm ”porția de sictir aristocratic”. Mă includ, evident, și pe mine, aici. Și mie îmi plac micii, slănina prăjită și atmosfera fulgurantă de ”grătar” cu prietenii.
Am mai scris asta. Îl iubesc pe Kurt Vonnegut, îi iubesc personajele, mai ales pe Billy Pilgrim și Kilgore Trout, din "Abatorul 5”. Îl iubesc pentru ca era un dușman fățis a tot ce înseamnă "politically corectness", pentru toată emoția și bucuria pe care mi-au dat o lectura cărților lui. Dar și pentru ca niciodată până la el n-am auzit o atât de sinceră și minunată declarație de iubire și atașament cu acest minunat act al fumatului:
„Am de gînd să-i dau în judecată pe cei de la Brown & Williamson Tobacco Company, producătorii ţigărilor Pall Mall, şi o să le cer un milion de dolari despăgubire! Începînd de la vîrsta de 12 ani fumez, ţigară de la ţigară, doar Pall Mall fără filtru. Şi, de ani buni, ei îmi promit – încă de pe pachet – că mă vor ucide. Dar am ajuns la vîrsta de 82 de ani. Vă mulţumesc mult, ticăloşi nenorociţi! Sînt dependent de ţigări. Şi continui să sper că ele mă vor omorî. Un foc la un capăt şi un neghiob la celălalt.“
Nu am putut dormi deloc bine, timp de câteva nopti de la apariția publică a celebrei fotografii ”Guvern, rupându-i-se de popor”. Pe de o parte am admirat curajul dlui Orban de a susține (și public), că este un fumător adevărat, pe de alta, pentru a se fi exprimat împotriva legii mizerabile, îndreptată, de fapt, asupra fumătorilor, și nu a fumatului. Lege care a deschis ușa distrugerii a mii de afaceri și a dat posibilitatea atacurilor asupra oricărei încercări ale firmelor de gen, de a înlocui țigara cu aparate care încălzesc tutunul, făcându-l mai puțin nociv.
N-am văzut nici un fel de prevenție sau încercare de explicitare a fenomenului către tineri; doar acțiuni agresive asupra fumătorilor, și a companiilor de tutun. Doar oameni umiliți, zgribuliți iarna la intrarea în restaurante și campanii agresive. Cu toate astea, consumul de gumă de mestecat cu nicotină, nu pare a fi crescut…Însă asta e mai puțin important.
Fiind sub influența lecturii din Alain de Botton, fără sa vreau, deodată, am transpus fotografia despre care vorbeam, peste tabloul lui Jaques-Louis David, despre care vorbeste autorul ”Consolărilor filosofiei” - „Moartea lui Socrate„. Tabloul este expus la Metropolitan Museum of Art și a fost pictat de autor la Paris, în toamna anului 1786, din câte ne spune Alain de Botton și înfățișează ultimele clipe ale filosofului, înconjurat de soție și prieteni, întinzând mâna senin spre cupa cu cucuta otrăvitoare pe care o va bea în semn de respect pentru legile Atenei, dar și pentru propria filosofie, la care nu a vrut să renunțe nici în fața tribunalului, nici a morții iminente.
Îl vedeam pe Ludovic Orban in chip de Platon, fumând solemn, secondat de Raluca Turcan - Xantipa, reținută și serioasă, parcă pe picior de plecare. În jurul lor, prieteni în variate stări de lamentație; doar Criton - Bogdan Aurescu, își priveste, probabil, șeful, cu îngrijorare, fumând emoționat, pâna la “chiștoc”elegant, cu mânuși de gumilastic, un trabuc. Chipul filosofului, (Ludovic Orban), degajat, cu un soi de fericire tembela afișată, nu arată nici spectrul fricii, nici vreun regret. Parcă încă n-a aflat că scaunul lui a fost antamat,din toamnă, pentru ilustrul nimeni, nibelungul Siegfried Mureșan…Faptul că un număr mare de cetățeni atenieni l-au găsit vinovat pe Socrate, așa cum și pe Orban milioane de cetățeni îl consideră incapabil, nu i-i face, pe niciunul - nici pe cel din tablou, nici pe cel din fotografie - să se îndoiască de propria persoană.
Am fost, însă, uluit de acest ”Criton” modern, Bogdan Aurescu. Coborît, parcă străvechea nobilime siciliană, asemeni lui Giuseppe Tomasi, duce de Palma și principe de Lampedusa, ori cu personajul său fabulos, Ghepardul, „crescut într-o Sicilie a vechilor mituri grecești, preumblat pe cîmpurile ce inspiraseră lira lui Teocrit, unde visase poetul filosof de la Agrigento, înainte de a fi înghițit de vulcan”, vorba poetului… Dl Aurescu, cu șosete albastre, pantaloni negri, pantofi cu talpă de gumă și mânuși chirurgicale ședea cu distincția lui Odobescu și fuma cotorul trabucului cu prestanța lui Churchill. Din spate, așa cum a fost fotografiat, poate fi oricând luat, nu-i așa, drept Che Guevara, Fidel sau oricare alt celebru fumător al ierbii din Vuelta Abajo… Cu siguranță că se gândea la traducerea în marile limbi de circulație a cărții despre Transilvania a președintelui Academiei Române, profesorul, istoricului Ion Aurel Pop, sau la organizarea de către Ministerul de Externe a vreunui colocviu european, prin care să celebrăm ziua în care a avut loc prima aliniere la valori comune europene, care a fost Trianonul.
Pata de culoare din foto, este, orice am zice, Xantipa - doamna Turcan. Exista o categorie de femei-politician desprinse, parcă din bestiarul hollywoodian. Obosite de luminile reflectoarelor de la televiziuni, cu trecut incert, de pipițe nervoase, chinuindu-se în toate felurile să se lipeasca mai mult de cinci secunde de vreo privire. Le însoțește, pe majoritatea, același arsenal de gesturi, atât de ușor de recunoscut. Celelalte, ”trecute” fără vârstă sunt femei cu multe compromisuri la activ, cărora nici menopauza nu le-a pricinuit vreo tresărire de conștiința. ”Ciocul mic!” Ne amintim, nu?… E un efort continuu, aproape istovitor, și pentru asta, femeile din politica noastră trebuiesc felicitate. Efortul paralizant pe care l-au făcut la începuturile carierelor, acela de a-și verifica puterea de seducție și cel de acum, acela de a-și mai dori, încă, să seducă. Nu poți să nu te înduioșezi când vezi asta…
Am notat undeva o frază a lui Eugen Negrici, o nota scrisă în timpul comunismului. ”Oricît de reputat, intelectualul român poate fi văzut cărând toamna damigene. Complacerea în devălmășie, întreținută de regim, e pricina atâtor abandonuri intelectuale și, în genere, a incapacității noastre de a rezista în zonele înalte ale spiritului. Ea favorizează pășunismul, revenirea ciclică a puseelor sămănătoriste, explică gustul pentru românul popular, cu plăceri rustice, ușurința cu care alunecăm în vulgar și accesibil. Nu ne-ar strica, poate, o cură anuală de sictir aristocratic: mănuși, servitoare, discrete interdicții, ignorarea civilizată a celor de altă condiție și a faptelor de speță joasă.”
Suntem prea mici să-i înțelegem! Ar trebui să ne cerem scuze, nu să-i înjurăm. Noi nu pricepem, sau nu vrem să ne mai amintim ”spiritul separeului”, transmis peste generații. Poate chiar ar trebui să-i iubim pe acești intelectuali-politicieni, (căci sunt, nu-i așa, intelectuali, cu școli mari, ”de securitate”!), așa cum sunt ei. Chiar dacă acum au șofer care le cară damigeana, și bonă filipineză, sunt tot ei. Suntem tot noi, în fapt. Zonele înalte ale spiritului nu se potrivesc cu hăhăiala și cu vinul ”de buturugă”, nici cu micii de la ”Cocoșatu”. Dar noi ne potrivim cu toate acestea. Cu vulgarul, cu accesibilul, cu ”suitul scroafei în copac”. Dacă nu am fi familiari cu toate acestea, nu ne-am preface că nu vedem această ”aristocrație de cauciuc”, cu genți ”Hermes”, cigars Siglo VI, șampanie Krug și foie-gras, care se adună prin separeurile cârciumilor, ca să nu-i vadă ”pulimea” asupra căreia își aruncă legile cretine, exact cum procedau mai vârstnicii lor colegi din aparatul Partidului Comunist.
Nu știu de ce ne mai ofuscăm, fără sens. Ne luăm, cu alte cuvinte, ”porția de sictir aristocratic”. Mă includ, evident, și pe mine, aici. Și mie îmi plac micii, slănina prăjită și atmosfera fulgurantă de ”grătar” cu prietenii. Diferența e între cei care își asumă (și) asta, și cei care fumează trabuc ca să fie văzuți, și care cred că a strîmba din nas în fața unei beri îl așează, fără altă ”probă” în plutonul ”aristocrației” politice.
Cînd am fumat primul trabuc, prin 1976, barmanul de la Romischer Kaizer din Sibiu, era un bătrânel simpatic, aparținând vechii elite interbelice, cu școala de bar făcută la Ritz. De la el am aflat, împreună cu alți colegi istoria trabucurilor cubaneze. Când și ce anume trabuc fumezi, în funcție de vreme, umezeala din aer și ora din zi. Cum se taie, cum se aprind și cum se ”răcesc”, cînd îți este sau nu să fumezi cigar… Dumnezeu să-l odihnească pe nea Sima, că multe am mai învățat de la el… Despre băuturi, despre cum să ne îmbracăm, despre cum și ce se face la o masă de restaurant, și, mai ales, ce NU se face NICIODATĂ. Mai simt și acum gustul bun al havanelor românești ”Intim Club”, sau al celor pe care ni le dădea nea Sima, ”Partagas Eminentes” - ce păcat că nu se mai fac azi, nici unele, nici altele, alături de celebra ”dublă-scurtă” aburindă…
Regret, ca și Livius Ciocîrlie, una din marile conștiințe ale culturii române, că ”stările fundamentale, cum sunt prostia, mediocritatea, inerția nu se pot exprima. Se pot numai manifesta. (…) Astfel, mă terorizează sentimentul de vinovăție produs de suferințele celor apropiați pentru care nu pot face nimic. Nu mă mângâie nici satisfacția, din păcate inexistentă, de pe urma capacității de a le îndura pe ale mele fără să mă plâng.”