Andrei Pleșu a publicat un editorial în care scrie despre despre sfaturile și reproșurile pe care le primește de la cititorii săi care îl urmăresc cu atenție.
„Scrisul e singurul meu mod de a funcţiona în acord cu mine însumi, mai ales dacă se întîmplă să am şi ecouri binevoitoare din partea cîtorva cititori.", a scris Andrei Pleșu într-un editorial publicat în Adevărul.ro.
"Sînt ani buni de cînd public, săptămînal, comentarii „de actualitate”. Vorbesc adică despre oameni şi împrejurări care, într-un moment sau altul, sînt, sau au fost, în centrul atenţiei şi la originea regulilor (şi neregulilor) care ne modelează viaţa zilnică. Îmi dau şi eu cu părerea. Şi se găsesc gazete (cea de faţă de pildă) dispuse să mă tipărească generos şi răbdător.
N-o să fac pe ”cetăţeanul” care stă, vitejeşte, pe scenă din spirit civic, sau din patriotism. În fond, trăiesc, în bună măsură, din ce scriu. Dar mă întreb, tot mai des, de ce nu mă potolesc. În fond, mai am încă două-trei proiecte fără legătură cu politica autohtonă şi nu mai pot conta pe un capital de timp indefinit şi nici pe un bagaj energetic inepuizabil...
Din interogaţia proprie, din reacţia cîtorva prieteni şi, mai ales, din lectura forumurilor care însoţesc, destul de abundent, apariţia textelor mele, încerc să trag cîteva concluzii. Unele de natură să mă determine să pun punct, altele străduindu-se să mă încurajeze.
La rubrica ”reproşuri”: 1. Nu scriu ce trebuie. Sînt părtinitor, am o strategie secretă de sprijinire a unei anumite părţi din spectacolul politic. Scriu ca să mă aleg cu ceva (vreo funcţie, vreun privilegiu, vreo afiliere lucrativă). Sînt ”năimit”, omul cuiva sau al unei oculte malefice. Sau, dacă nu, sînt pur şi simplu îngust la minte. Nu pricep situaţiunea! 2. Nu scriu despre ce trebuie. Admit că fiecare cititor e îndreptăţit să aibă aşteptări proprii cu privire la anumite subiecte posibile. De ce, de pildă, scriu despre cutare ministru din Bucureşti şi nimic despre cutare primar din Băicoi? De ce despre învăţămînt şi nu despre agricultură? De ce nu mă pronunţ, tranşant, cu privire la ”Coaliţia pentru familie”? De ce n-am pomenit-o niciodată pe Simona Halep? De ce scriu despre buzele botoxate ale unor femei, periclitîndu-le dreptul de a face ce poftesc cu trupul lor şi sabotînd astfel, în mod barbar, progresul planetar? De ce nu spun ce cred despre popa Pomohaci? Pe scurt, de ce despre pere şi nu despre cireşi? Îmi cer scuze. Nu pot acoperi toate exigenţele cititorilor români. Mă străduiesc, dar sînt incapabil. Ca să nu mai spun că îmi rezerv şi eu un drept (abuziv?): dreptul de a-mi spune părerea despre ce cred eu de cuviinţă. 3. Scriu în loc să trec la treabă. Ne-am săturat de sfaturi, bombăneli, opinii de pe margine. A se slăbi cu intelectualii care se bagă în seamă, dar nu vin cu soluţii, nu pun umărul. Pe de altă parte, de cîte ori am înţeles să mă implic, mi s-a spus ori că am făcut-o interesat, pliindu-mă pe toate regimurile, ori că n-am făcut nimic, sau, în orice caz, nimic bun, aşa că mai bine stăteam la locul meu (adică în ”turnul de fildeş”). Trec peste alte ”amenzi”, venite la pachet cu celelalte: fac greşeli de gramatică, folosesc cuvinte fandosite, abuzez de ghilimele, umblu cu manipulări etc. etc. etc.
La rubrica ”încurajări” civice şi prieteneşti: 1. Uite că, totuşi, după fiecare articol, ai multe comentarii şi, printre ele, se găsesc şi unele favorabile. Da, însă impresia mea este că 75% dintre postări n-au nici o legătură cu textul meu. E vorba de lupte grele între proruşi şi proeuropeni, între băsişti şi antibăsişti, între pesedişti şi antipesedişti etc. Alteori, e vorba de simpla nevoie a unora de a-mi arăta cît de mult mă dispreţuiesc, sau cît de deştepţi sînt prin comparaţie cu volubila mea persoană. 2. Trebuie să te pronunţi, să fii prezent. Altfel, nu se vor auzi, pe scena publică, decît vocile harnice, ”nedilematice”, ale posturilor agresive, cu rating popular garantat şi cu agendă propagandistică previzibilă. E nevoie şi de alte voci, pentru acea parte a populaţiei care gîndeşte altfel decît ”analiştii” de gaşcă, dar nu beneficiază de nici o ”tribună”. O fi! Dar, oricum, dacă ne luăm după rating, urechile majoritare merg (şi votează!) în direcţia televiziunilor ”îndrăgite” de ”publicul larg”. Aşa că să nu ne facem iluzii. De multă vreme, rezultatele alegerilor nu dau dreptate vocilor ”neconforme”, ”elitiste”, ”sorosiste”, finanţate de ”agenturi” străine. Românii mizează mai degrabă pe declamatorii (demagogi şi corupţi) ai ”rrromânismului”, decît pe luciditatea critică a ”OZN”-urilor lansate de ”duşmani”. Aşa stînd lucrurile, n-ar fi cazul să fim ceva mai sceptici, cînd e vorba de efectele ”salvatoare” ale scrisului? În ce mă priveşte, n-am senzaţia că răfuielile mele hebdomadare cu cei pe care îi socotesc vinovaţi de degradarea ţării au avut şi au vreo consecinţă rectificatoare. Nu cred că cei incriminaţi mă citesc, iar dacă o fac (sau află din auzite ce-am spus) nu dau doi bani pe mîrîiala mea. În cel mai bun caz, pun vreun gurist disciplinat să-mi tragă o sudalmă. Dumnealor ştiu însă prea bine că proasta mea dispoziţie nu prea merită luată în seamă. Iar ideea că opiniile mele dirijează în vreun fel mîna alegătorilor spre ”lista” onorabilă mi se pare candidă...(Las`că nici mie nu mai mi-e clar care sînt ”băieţii” cu adevărat buni, cînd privesc în jur şi dau cu ochii de netrebnicia, sau paloarea opozanţilor).
Una peste alta, mă simt mai curînd demobilizat. Nu-mi pot depăşi ezitările, decît spunîndu-mi că scriu doar pentru că asta ştiu să fac. Scrisul e singurul meu mod de a funcţiona în acord cu mine însumi, mai ales dacă se întîmplă să am şi ecouri binevoitoare din partea cîtorva cititori. În rest, ştiu foarte bine că nu scriitorii şi artiştii în genere determină mersul lumii. Rostul lor este doar, uneori, să o facă suportabilă. Sau pur şi simplu să o povestească, cu un glas obosit sau ironic, în ideea că, în anumite situaţii, întunecimea se poate ”salva”, melancolic, prin comentariu...", a scris Pleșu.