Una dintre promisiunile cele mai patetice ale lui Donald Tusk, în discursul său de învestire ca nou președinte al Partidului Popular European (PPE), a fost că va lupta din răsputeri împotriva populismului.
Înainte de a fi ales (vorba vine, deoarece a fost singurul candidat) în fruntea PPE, Tusk a fost președintele Consiliului European timp de cinci ani (2014 – 2019). A fost perioada cea mai dramatică a Uniunii Europene, în care fisurile structurale s-au adâncit și lăbărțat până la dimensiunea unor falii. În timpul domniei luiTusk au apărut sau au fost exacerbate fenomenele care amenință să distrugă Europa: imigrația în masă, terorismul islamic, islamizarea, multiculturalismul, descreștinarea, atacul la adresa familiei, corectitudinea politică, supravegherea polițienească a cetățenilor (inclusiv a gândirii ) și, mai presus de toate, asediul asupra suveranității și identității naționale în favoarea unui internaționalism aseptic și amorf.
Popularii Europeni sunt numiți de către presa corectă politic „conservatori” și „de dreapta”. O etichetă mincinoasă, pentru că acești „conservatori” îmbrățișează drept „valori europene” toată lista de amenințări înșirată mai sus.
În realitate, ca urmare a derapajului spre stânga a întregii scene politice europene, ei nu sunt altceva decât social-democrații din anii 1980. Cu nuanțe comunist-anarhiste pe alocuri.
Dreapta autentic conservatoare, care dorește să păstreze valorile pe baza cărora s-a construit civilizația europeană, este, în schimb, catalogată ca „extremistă”, când nu de-a dreptul „fascistă”. Dar cel mai frecvent apelativ este „populistă”.
Doar aparent paradoxal, cel mai mare dușman al dreptei naționaliste nu este stânga, ci dreapta internaționalistă, al cărei lider de facto este Angela Merkel și în fruntea căreia, de iure, a fost instalat miercuri Donald Tusk. Această ură ideologică ar putea servi ca subiect de psihanaliză. Complexul uzurpatorului de identitate.
Așa se explică atacul violent al lui Tusk la adresa „populiștilor politici, a manipulatorilor și a autocraților”. Evocând criza imigrației (dar ascunzând că aceasta o are la origine pe „colega” de PPE Angela Merkel), Tusk și-a elogiat rolul jucat în încheierea acordului cu Turcia, „după sute de ore de negocieri”.
În schimb, „altcineva… a lucrat și el din greu, dar numai dând din gură și umflându-se pe sine, ridicând un gard și panouri cu propagandă anti-imigrație”.
Aluzia la colegul său din PPE, premierul maghiar Viktor Orban, este transparentă. Dar, în persoana lui Orban, Tusk îi atacă pe toți liderii naționaliști care – nici o coincidență – au explodat în ultimii cinci ani, adică în perioada în care el a condus Europa.
Vocea Spaniei sparge corul Internaționalei Socialiste
Cea mai recentă „explozie” s-a înregistrat în Spania: alegerile generale din 10 noiembrie pot servi ca „planșă didactică” pentru a explica asccensiunea „naționaliștilor” în întreaga Europă.
Partidul Vox a obținut 15,1% din voturi, devenind a treia formațiune politică din Spania, după Socialiști (28%) și Populari (20,8%). Față de alegerile precedente, din aprilie, în numai 6 luni, Vox și-a dublat numărul de locuri în Parlament, în vreme ce toate celelalte partide au scăzut. Acestea s-au unit, încercând să creeze o blocadă mediatică pentru Vox, pe care l-au calificat, printre altele, ca fascist, extremist, rasist, sexist, xenofob, islamofob, reacționar, homofob și anti-democratic.
Cu toate acestea, circa 300.000 dintre votanții tradiționali ai Socialiștilor au votat cu Vox în noiembrie.
Programul electoral în 100 de puncte al partidului condus de Santiago Abascal, arată cu claritate cu Vox nu este „extremist”, „fascist” etc. Iată câteva dintre principii (în multe privințe asemănătoare cu ale altor formațiuni „populiste” europene, înfierate de Tusk:
Unitatea și Suveranitatea: implementarea unui pachet de măsuri legale pentru a pune capăt separatismului Catalan; „maximă protecție legală” pentru simbolurile naționale, în special steagul, imnul și monarhia; un plan cuprinzător pentru răspândirea și protejarea și educare în spiritul protejării identității naționale, cu o atenție specială acordată eroilor naționali. Imigrația: expulzarea imigranților ilegali; expulzarea imigranților legali care comit infracțiuni grave; înăsprirea pedepselor pentru traficanții de oameni; înăsprirea cerințelor privind limba și integrarea socială pentru dobândirea cetățeniei.
Apărare, Securitate, Frontiere: închiderea tuturor moscheilor care aderă la wahhabism, salafism și alte curente islamice fundamentaliste; obligativitatea liderilor islamici de a colabora cu autoritățile spaniole pentru a-i depista pe islamiștii radicali; interzicerea redării religiei islamice în școlile de stat; includerea în statisticile infracționale naționale a informațiilor despre naționalitatea și țara de origine a infractorilor.
Economie și Resurse: reducerea cheltuielilor publice; eliminarea posturilor guvernamentale și a agențiilor redundante; reducerea taxelor pe venit; adoptarea taxei unice; eliminarea taxelor pentru moștenire; facilități fiscale pentru familiile cu unul sau mai mulți copii; reindustrializarea Spaniei; ușurarea înființării de firme comerciale prin reducerea birocrației. Sănătate: eliminarea asistenței sanitare gratuite pentru imigranții ilegali; obligativitatea co-plății pentru oricine a trăit în Spania minimum zece ani.
Politică europeană și internațională: promovarea unui nou tratat european pe baza principiilor susținute de țările de la Vișegrad, în materie de frontiere, suveranitate națională și respectarea valorilor culturale europene; creșterea rolului Spaniei în mecanismul de decizie al UE; reducerea bugetului UE; promovarea bilateralismului în relațiile internaționale; retragerea din organizațiile supranaționale, dacă sunt contrare intereselor Spaniei; crearea unei agenții guvernamentale pentru sprijinirea minorităților creștine amenințate, după modelul Ungariei.
Progresismul poate fi oprit
Bloggerul spaniol Elentir Vigo explica secretul ascensiunii uimitoare a Vox în acest mod:
„Unii credeau că dictatura progresistă nu mai poate fi oprită, că nimic nu mai poate opri ideologia de gen și cultura morții, în fața eforturilor marilor partide de a impune un consens social-democrat care pune o parte tot mai mare din avuția noastră în mâinile politicienilor, în fața multiculturalismului și a imigrației ilegale, în fața feminismului stângist care învinovățește bărbații și în fața unui absurd model teritorial, care a pus resursele necesare în mâinile separatiștilor pentru a rupe unitatea națională. Totuși, o mână de bărbați curajoși a păstrat aprinsă flacăra speranței și a refuzat să cedeze. Ei au decis să facă ceea ce până atunci era un tabu în viața publică: să se angajeze într-o bătălie de idei împotriva dictaturii progresiste...”