După ce a cucerit lumea cu concertele sale, muzicianul îşi îndeplineşte acum un vis mai vechi: să zboare.
EVZ: Ce vă mai pasionează în afară de muzică? Dan Grigore: Acum fac cursuri de pilotaj şi vreau să-mi iau certificat de pilot particular. E o dorinţă mai veche. Vă cumpăraţi avion? Nu, mă gândesc, cu nişte prieteni, să punem mână de la mână să luăm unul comun, dar să ne vedem cu brevetul, întâi. Tatăl meu a fost aviator. Nu v-a influenţat să vă îndreptaţi spre o astfel de carieră? Nu m-a lăsat pentru că i-a fost frică de accidente, de tot soiul de lucruri care se puteau întâmpla, el fiind pilot în perioada romantică a aviaţiei. Din 30 şi ceva de colegi de-ai lui, doar 3 mai sunt în viaţă. Avea de ce să-i fie teamă. Aţi început să cântaţi la pian la 3 ani. Ce amintiri păstraţi de atunci? Îmi amintesc o undă de bucurie fantastică. Am fost bolnav cam două săptămâni la pat şi am fost obligat să mă lipsesc de pian - aveam în casă un hârb. Când m-am făcut cât de cât bine, mi-am rugat părinţii să mă ia cu pătura din pat şi să mă pună pe scaunul de la pian. Asta ţin minte. Aveam o senzaţie de fericire când mă regăseam în jucăria extraordinară, care scotea sunetele din capul meu. Când aţi început să luaţi lecţii de pian? Pe la 5-6 ani, cu diverşi profesori. Am început serios cu Eugenia Ionescu, de la Conservator, când aveam 8 ani, dus de bunicul meu. El avea o pasiune pentru vioară, pictură, poezie. S-a mândrit tot restul vieţii că mi-a găsit prima profesoară bună de pian. Dânsa m-a prezentat fostului ei coleg, Mihail Jora (fusese profesor al lui Dinu Lipatti), cu care am început să studiez armonia şi compoziţia, la 10 ani. Am trecut apoi pe la Florica Musicescu, profesoara de pian a lui Lipatti. Florica Musicescu v-a interzis să cântaţi Rahmaninov? Am vrut să învăţ Concertul nr. 2 de Rahmaninov când aveam vreo 14-15 ani şi a fost cam reticentă. Nu credea că e bine să încep să-l lucrez, pentru că Rahmaninov e rus şi trebuie să simţi ruseşte. Ce-aţi făcut? Am învăţat concertul. Am cumpărat partitura de la anticariatul de la Librăria Creţulescu, din Piaţa Palatului. Pe vremea aceea, aveau partituri muzicale. Am învăţat-o în aproximativ o săptămână. M-am dus la lecţie şi i-am spus: „Domnişoară, am învăţat concertul“. „Care concert, măi, băiete?“. „Numărul 2 de Rahmaninov“. „Ţi-am spus că nu e de tine“. „Vreau să vi-l cânt“. Mi-a spus: „Dragă, parcă te-ai fi născut pentru acest concert“. De fapt, acesta a fost concertul cu care am debutat pe scenă cu orchestra. Întâlnirea care i-a schimbat viaţa Pe Cella Delavrancea cum aţi cunoscut-o? De două-trei ori pe an, doamna Eugenia Ionescu obişnuia să facă audiţii cu tot felul de specialişti, ca să-mi verifice stadiul de evoluţie. Făcea lucrul ăsta la ea acasă, într-un cadru privat, şi mă punea să cânt. Eram copleşit de această aglomerare de nume care mă apăsau teribil, dar asta făcea ca testul respectiv să fie cât mai autentic. Într-o seară de genul acesta am cunoscut-o şi pe Cella Delavrancea, care a venit cu câteva profesoare în vârstă. Ea încă de pe atunci era în vârstă, avea 70 de ani. Toate celelalte doamne erau gomoase, ceremonioase şi destul de sumbre pentru copilul care eram atunci. În schimb, doamna Delavrancea era cât se poate de caldă şi cumva copilăroasă. Aţi intrat în lumea muzicală sub zodia lui Enescu? Am debutat în ’57, într-un concert la Sala Dalles, cu trei piese inedite, dintr-o suită al cărei manuscris fusese găsit în acea perioadă, la Iaşi, de directorul de atunci al Muzeului „George Enescu“, Romeo Drăghici, care era prieten al compozitorului. Am cântat odată la profesoara mea, dna Ionescu, iar dl Drăghici mi-a dat acest manuscris să cânt piesele lui Enescu. Am susţinut un concert cu piese ale maestrului, în care au cântat mari nume ale muzicii. M-am trezit şi eu, un puşti de 15 ani, că am cântat aceste trei piese de Enescu. Cum şi-a pus amprenta Enescu asupra evoluţiei dv. profesionale? Probabil că în cadrul primei mele audiţii de la Sala Dalles, dl Drăghici i-a scris dnei Enescu la Paris, spunându-i, între altele, că a debutat un tânăr artist cu nişte piese în primă audiţie care au avut succes. Dna Ionescu i-a spus atunci că vin dintr-o familie cu venituri modeste şi nu am un pian prea grozav. Dna Enescu i-a dat această indicaţie lui Romeo Drăghici, să-mi pună la dispoziţie pianul maestrului, care se afla la muzeu. L-am avut acasă patru-cinci ani, în perioada în care aveam cea mai mare nevoie de el. Este un pian Steinway, fabricat în America, fiind cumpărat de Enescu. „Nu puteam să mă înstrăinez de mine“
V-a marcat perioada de dinainte de ’89, când aţi avut de suferit? Probabil. Nu m-a doborât şi probabil că m-a întărit. În orice caz, nu a fost un lucru gratuit, a fost unul făcut conştient. M-am expus la nişte represalii, pentru că nu puteam să mă înstrăinez de mine, trebuia să fiu eu însumi. Dacă prin asta îi supăram pe unii şi pe alţii, asta era. Mi s-au refuzat burse, plecări în turnee. Vi s-a propus să colaboraţi cu Securitatea? Da, în ’73 sau ’74. Au fost nişte încercări civilizate, dar cu o oarecare tentă de şantaj, foarte discretă. „Noi putem să vă facem foarte mult bine şi putem să vă facem în acelaşi timp oarece rău. Noi suntem stat în stat, avem o anumită forţă, de care poate nu vă daţi seama“. De ce vă temeaţi atunci? Temerea de a nu-mi pierde talentul, vocaţia, a existat. Când mi-am întemeiat o familie, îngrijorarea de a nu dăuna excesiv viitorului familiei mele.
V-aţi gândit să fugiţi? Mă gândeam mereu şi eşuam. Nu mă simţeam în stare. Pe de-o parte, mi-am dat seama că nu pot să mă desprind de locurile astea şi, pe de altă parte, aveam şi o curiozitate morbidă. De ce ni s-a dat nouă încercarea asta? M-am gândit, în naivitatea mea, că nu e degeaba, şi aşa a fost. Totul a fost clar şi cu mult sens. Pe cine aţi chemat în ţară în 1990? Pe Celibidache. Ştiu că n-aveam numărul lui şi l-am sunat pe Barbu Brezianu să ni-l dea. În două luni, Celibidache era în ţară, cu tot cu orchestra de la München. Practic, au făcut cadou României aceste concerte, plus câteva tone de ajutoare. FAIMĂ
Ne puteți urmări și pe Google News
„Enescu vorbeşte de noi înşine cât se poate de bine“ EVZ: Cum este receptat Enescu în afara graniţelor? Dan Grigore: Foarte bine. Eu am cântat Enescu în America, China, Thailanda. În Norvegia, de exemplu, veneau oamenii după concert şi întrebau: „Ce-a mai scris Enescu? E aşa frumos, de ce se cântă atât de puţin?“. Enescu avea nevoie de o propagare de care nu beneficia. Acum, că s-au deschis nişte bariere, şi interpreţi străini se pot apropia de muzica lui Enescu. Constat că este tot mai prezent pe scene. Orice capodoperă e contemporană cu noi, indiferent de perioada în care a fost scrisă. Este un compozitor care ne vorbeşte de noi înşine cât se poate de bine şi cu nişte mijloace cât se poate de rafinate. Ne ajută şi festivalul care îi poartă numele? Da, aici am şi eu o contribuţie. La un moment dat am propus festivalului o lecţie artistică în persoana dirijorului american stabilit în Monaco, Lawrence Foster. El făcuse o integrală a creaţiei vocal simfonice a lui Enescu în compania orchestrei simfonice din Monte Carlo. El a avut această idee, de a invita artişti străini să cânte la festival lucrările lui Enescu, nu de a obliga artişti români să facă lucrul ăsta, cum se întâmpla înainte. Fotbal mai jucaţi? De puţină vreme nu, pentru că m-am certat cu tovarăşii mei cu care joc de 40 de ani, dar o să ne împăcăm până la urmă. Pasionat de şah? Da, am fost la turnee şi mi-am luat şi familia cu mine. Am jucat şi cu Maia Ciburdanidze, fosta campioană mondială. Am avut şi onoarea după ce m-a bătut să-mi spună „păcat că aţi cedat aşa devreme“.
Ştiu că aţi fost prieten bun cu Iosif Sava. Povestiţi-ne o întâmplare de care vă aduceţi aminte cu drag. Ne certam la TV şi el îmi spunea a doua zi: „Domne, a ieşit foarte bine, până şi mama mea a crezut că ne-am certat. Cum îi permiţi lui Dan Grigore, care are 20 de ani mai puţin decât tine, să vorbească aşa cu tine? Vă daţi seama că a crezut că ne-am certat?“. CV A cântat la pianul lui Enescu > Dan Grigore s-a născut pe 6 august 1943, în Bucureşti. > A debutat la vârsta de 14 ani, într-un concert cameral „Enescu“, alături de solişti consacraţi. > 1961-1965 - Bursa acordată de Principesa Maria Cantacuzino-Enescu: folosirea pianului lui George Enescu. > 1962-1964 - Studii la Conservatorul Rimski-Korsakov din Sankt Petersburg. > 1965-1967 - Studii la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. > 1969-1970 - Bursa Herder la Academia de Muzică din Viena, la recomandarea lui Mihail Jora. > Director al Filarmonicii „George Enescu“, ianuarie-mai 1991. > În februarie 1999, guvernul francez îi acordă titlul de „Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor“. > În 2000, Dan Grigore primeşte Ordinul „Serviciul Credincios în grad de Mare Cruce“, acordat de statul român, iar în 2007 - Ordinul Naţional „Steaua României“, în grad de Mare Cruce.
PRIETENI. Dan Grigore, alături de regretatul muzicolog Iosif Sava 
INVITAT. Celibidache a venit în România în ’90, chemat de pianist
RĂSPLATĂ. Soprana Alexandra Coman oferindu-i flori maestrului Foto: Arhiva personală
Recomandările noastre
