Spuneam cu amărăciune în editorialul de săptămâna trecută că rememorarea de sfârșit de an a celor trăite de mine nu se rezumă doar la ultimele 12 luni, din pricina senzație pe care o am, aceea că ultimul an trăit de mine a început în 2020. Starea resimțită, aceea că ultimii trei ani au fost ca unul singur, egal în amăreală, îmi vine din faptul că toți trei, veritabilă serie neagră, au semănat între ei, nimic nu l-a deosebit pe vreunul în vreo culoare mai altfel.
Relele care au făcut ca timpul celor trei ani să înece orice posibilă percepție diferențială? Cum ziceam, mai întâi, o nenorocită de pandemie care a secerat direct 6 milioane de vieți și indirect, doar Dumnezeu știe câte. Apoi, o altă nenorocire, cea din Ucraina, care a secerat un puhoi de vieți și a gonit în bejenie milioane de oameni, pe bază tot de boală și ea, dar una provocată de mutația spre deplină dezaxare criminală a minții unui om.
La cele două, românilor li s-a mai adăugat și un prea-plin: au aflat cu stupefacție, că un popor din aceeași familie continentală îi urăște. Chiar dacă nu toți, ci doar mai bine de jumătate dintre austrieci sunt încântați că țara lor ține România în afara Spațiului Schengen.
Peste toate însă, am zărit și niște tâlcuri, unele posibile foloase ale celor trei. Moartea, suferințele, spaimele, furiile și frustrările aduse de pandemie, i-au făcut pe oameni să redescopere valoarea lucrurilor simple. Suferințele ucrainenilor și spectrul unui război care oricând se poate revărsa pe un întreg continent, sau poate chiar curma aventura speciei umane pe planetă, au aruncat în derizoriu, în ridicol absolut, delirurile neo-marxiste, cele care consideră demne de tomberon valorile consacrate de educația clasică: Biserică, Neam, Patrie, Familie.
În sfârșit, umilința la care Austria ne-a supus în aplauzele celor mai mulți dintre cetățeni ei a provocat românilor o tresărire de demnitate care pare să se cronicizeze, adică să nu dureze doar trei zile, atâta cât se zice că durează minunile pe meleagurile astea.
Nu știam, atunci când am scris rândurile evocate mai sus, de un alt fapt care a supra-adăugat, dacă mai era loc de așa ceva, amăreala din sufletul românilor. Rada Supremă a Ucrainei, legislativul din țara vecină, a adoptat o nouă lege a minorităților naționale care îi menține pe cetățenii ucraineni de origine română în aceeași condiție degradantă de până acum, aceea în care li se forțează asimilarea.
O nouă mizerie, o nouă umilință în fața căreia conducătorii României, unii dintre ei chiar de etnie română, nu au avut mai nimic de zis, ca și în cazul veto-ului Austriei. Ar fi avut și ce, și unde, cu atât mai mult cu cât legea a fost adoptată în vederea acceptării aderării Ucrainei la Uniunea Europeană, dar fără să țină cont de cerințele aceleiași Uniuni Europene.
Partea bună, marele câștig este că de această dată, în fața reacțiilor de indignare ale românilor, președintele sas al României, Klaus Iohannis, a tăcut ca melcul opărit, nu le-a mai transmis supușilor, la fel ca în cazul reacțiilor față de Austria, „să nu cadă într-o depresie colectivă”. Tresărirea de demnitate a românilor este considerată de președintele lor a fi depresie. Adică, boală! În același ton, îi doresc și eu domniei sale „Însănătoșire grabnică!”.