Andrei era capul unei rețele de falsificatori de carduri, ce operase cu succes în Polonia, Cehia și România.
Avea 28 de ani și împreună cu cinci colegi de la ASE renuțaseră la joburile prost plătite din București, pentru câștiguri periculoase, nesperate și incredibil de tentante. Nu erau ei cei mai deștepți din facultate, dar treaba cu clonarea cardurilor bancare era demult brevetată și nu necesita îmbunătățiri ori calificări speciale.
Vreme de trei ani fusese regele cluburilor din Praga, iar rețeaua avea ramificații atât de întinse, încât număratul banilor devenise o corvoadă.
Dar dorul de casă te împinge ca un arc invizibil și oricât de rege ai fi printre străini, parcă nu-ți găsești liniștea decât printre ai tăi.
La decizia de reîntoarcere au cântarit mult și cele 7 zile de arest din Polonia, venite în urma unor descinderi cu arme și girofaruri din partea poliției poloneze.
Avea 28 de ani și împreună cu cinci colegi de la ASE renuțaseră la joburile prost plătite din București, pentru câștiguri periculoase, nesperate și incredibil de tentante.
Scânteia pornise de la bani, cum era și firesc - prea mulți, prea greu de împărțit, prea dificil să te desparți de ei.
Cum reușiseră să scape din arest ? După spusele lor, cu foarte mulți bani ce au închis ochii funcționarilor puși să-i vegheze și au dat lejeritate mâinilor să scrie decizii de eliberare din arestul preventiv.
Întorși în România, și-au dat seama că nu avea rost să se recalifice, devreme ce nu-i urmărea niciun cazier, iar activitățile lor criminale nu lăsaseră dâre bănuitoare până în țară.
Cu două laptopuri și 4 ucenici treaba avea să meargă. Luaseră împreună hotărârea de a se limita la strictul necesar, ca să nu bată la ochi și să poată dormi liniștiți.
În scurtă vreme, strictul necesar se dovedi destul de costisitor, căci zece guri consumă mult într-un oraș plin de ispite și cheltuieli. În șase luni, patru oameni renunțaseră, așa că era nevoit să-și umple rucsacul cu carduri și să ia la mână ATM-urile pentru a colecta.
Extrem de frustrat că se coborâse până la munca cea mai de jos, regele decăzut al cluburilor din Praga își luă borseta neagră în care îndesă 25 de clone și plecă trântind ușa.
În buzunar mai avea o singură bancnotă de 100 de lei, iar asta i se părea umilința supremă. Era încă lumină, dar nu părea să-i pese. În vanitatea lui de mare șef , nici nu concepea că ar putea face greșeli. Își trase gluga hanoracului peste șapcă și băgă primul card în bancomat. Știa cu ochii închiși ce avea de făcut, așa că mintea îi era în altă parte.
Și pentru că România e țara în care cetățenii fac coadă la bancomat ca la salam, evident că aparatul nu mai avea bani. Încălcându-și propriile reguli, Andrei începe să înjure și să lovească violent butoanele și ecranul.
Ce-o fi fost în mintea lui ? Cum de n-o văzuse pe femeia ce-i sufla în ceafă, așteptând nerăbdătoare să-și încaseze pensia ?
Cea care-i curmase cariera era o pensionară mânată de un nemaivăzut spirit civic, care numaidecât începe să țipe alertând patrula de comunitari care trecea prin zonă :
- Poliția ! Poliția ! Ajutor !!!
Andrei s-a întors uimit către ea. În câteva secunde doi agenți îl legitimau.
Cât ghinion. Ce karmă proastă – un moment de neatenție, o babă, doi polițiști apăruți din senin, un bancomat gol și o bancnotă de 100 de lei ce-l scosese din casă.
A fost dus direct în fața procurorului – o doamnă extrem de agreabilă, care cu zâmbetul pe buze l-a trimis pentru 24 de ore în arestul Capitalei. Restul...e previzibil. Se simțea prostul suprem – să înfunde pușcăria din cauza unei pensionare și a unei patrule de cartier!
În mintea lui își imaginase că va pieri într-o operațiune a forțelor speciale, că va opune rezistență până la ultima picătură, că va fi o legendă despre care se va vorbi la bilanțuri de parchete, că... că....
Venise vremea pentru o reconversie profesională...