Zilele trecute, am vazut-o pe Lia Perjovschi, impreuna cu Dan, intr-un documentar pe TVR Cultural.
Sustinea, ca intotdeauna, cu o convingere profunda si usor patetica, libertatea artistului, coerenta atitudinii, marea disponibilitate a limbajelor alternative. Mi-am amintit atunci de o remarcabila expozitie-atelier, dedicata instalatiei, pe care ea a organizat-o, cu ani in urma, la Galeria Eforie.
Intitulata „diaPOZITIV” si subintitulata „instalatia”, acest proiect didactic incerca sa repuna in termeni reali o problema teoretica si o actiune practica serios amenintate de confuzii, inadecvari si de gesticulatii mimetice. Privit din perspectiva enuntului si a intentiilor sale declarate, gestul artistei parea in primul rand unul curatorial, in al doilea rand unul pedagogic si abia in ultimul rand unul artistic. Lia Perjovschi nu expunea propriile sale lucrari sau obiecte, nu facea o expozitie personala, ci oferea un dens material documentar (vizual si narativ) referitor la istoria instalatiei in spatiul european, american si romanesc.
O retea de diavizoare, un monitor video, un diaproiector si cateva dosare cu o bogata documentatie de presa constituiau cam tot suportul tehnic al expunerii. Numai ca dincolo de acest nivel informativ, documentarist si didactic, se ascundea, de fapt, intreaga intentie a autoarei. Toate componentele expozitiei, de la cele stabile, cu o semnificatie artistica explicita, la cele dinamice, cum ar fi, de pilda, vizitatorii, si pana la inventarul functional, se coagulau intr-un discurs de sine statator si comunicau intre ele asa cum comunica elementele intr-un ansamblu.
Vorbind despre „instalatie”, cu o aparenta voce profesorala si neutra, artista realiza, pe tacute, propria instalatie. Care nu mai era o simpla amenajare a spatiului fizic, o repunere in discutie a obiectualiatii, ci o analiza profunda, nu lipsita, la randu-i, de un anumit patetism, a spatiului socio-uman, a existentei pluridimensionale intr-o lume amenintata mereu sa-si piarda coeziunea. Si, in acest sens, viziunea Liei Perjovschi se inscria perfect intr-un scenariu de tip borgesian, cu un enorm potential artistic si reflexiv, in care labirintul se nastea si devenea semnificativ pe masura descrierii si a luarii lui in posesie.