Desi a murit la Geneva, in anul 1993, Alexandru Tipoia nu a parasit niciodata Romania, ceea ce inseamna ca intreaga sa activitate artistica s-a consumat in aceleasi conditii politice, psihologice si morale in care au trait si cunoscutii apostoli ai realismului socialist si toti apologetii urii de clasa ca prim-pas catre o lume fara clase sociale.
Numai ca in timp ce mai marii sau mai modestii sai colegi de generatie participau cu penelul si cu spitul la muncile campului sau la treburile otelariilor, ei alungau chiaburii si pictau in transa voiosiile colectivizarii, Alexandru Tipoia se interesa de lucrurile marunte, cum ar fi, de pilda, geometria ascunsa a obiectelor perisabile si armonia formelor nespectaculoase.
Problemelor imediate, legate de comanda oficiala si de promisiunea unei pozitii sociale si a unei cariere profitabile, el le-a preferat austeritatea, rigoarea morala si prezenta publica discreta pana la marginea anonimatului. Profesionist fanatic si constiinta artistica insatiabila, Tipoia a incercat, cu toate riscurile imediate care tineau de perioada anilor ‘50, sa-si sincronizeze optiunea estetica si actul artistic cu miscarea de idei din Europa si din lume.
Cand in estul Europei si, in particular, la noi se faceau indeobste compozitii musculoase si se canta patetic eroismul proletaro-colectivist, el compunea abstract, realiza structuri vizuale suficiente siesi, rememora codurile reprezentarii bizantine sau intra in intimitatea viziunilor constructiviste.
Instrumentele muzicale sau, mai bine zis, reprezentarile lor schematice, aproape abstracte, care intra in aceasta categorie, reprezinta, in acelasi timp, o marturie a refugiului din fata unei iconografii aberante si dovada unei cautari febrile a echilibrului, a tihnei contemplatiei si a impacarii cu lumea exterioara.
Pentru ca, mai mult decat orice alta forma constituita, instrumentul muzical, in special vioara si violoncelul, reprezinta expresia deplina a frumusetii arhitecturale si sugereaza, cu aceeasi forta, impacarea existentei sensibile cu armonia imponderabila a muzicii; la urma urmelor, refacerea unei unitati pierdute ori, poate, doar temporar neglijate.