Lumea are memorie scurtă și asta nu o ajută deloc. Evident că românii nu fac excepție.
După ce au trăit în cele mai teribile dictaturi, odată scăpați în viață din ele, oamenii, implicit românii, au arătat o sete nemărginită de libertate, fie economică, fie cea a cuvântului, fie cea de a călători și a locui unde-l taie capul pe fiecare.
Încet, încet, setea această s-a domolit. Cam prea repede, zic!
Unii au început să ducă dorul cuștii din care ieșișeră, alții, care nu o cunoscuseră fiind prea tineri ori nenăscuți, au răspuns prezent la cântecul de sirenă al celor care nu-și doriseră niciodată să li se deschidă ușa cuștii.
Pas cu pas, au apărut semnele că ni se pregătește o nouă dictatură.
Ca și în cazul celei comuniste, începutul se face prin așa zisă luptă pentru drepturile minorităților.
Să nu uităm că în România, până la intrarea în țară a Armatei Roșii, erau cam o mie de comuniști (o minoritate mai mult decât minoră, dacă îmi este permis să spun așa), care erijându-se în luptători pentru drepturile maselor largi de oameni ai muncii au terorizat ca niciodată în istorie poporul pentru a cărui fericire, chipurile, își dedicau viețile.
Ca să revin la „minoritatea minoră”, astăzi deja nu mai știi ce-ți este permis să spui. Și asta în aplauzele unora, din ce în ce mai mulți.
Când arbitrul de fotbal Sebastian Colțescu a fost sfârtecat, fără o minimă judecată, în piața publică pentru că identificase un individ violent după culoarea pielii, ministrul Sporturilor de la București a sărit ca proasta în baie să-i mai de și el una la cap.
Când UEFA l-a găsit, în primă instanță, nevinovat pe Colțescu, niciun oficial nu i-a cerut scuze.
Minoritățile deja încălecaseră lumea, iar frica de a nu intra în gura lor, cum i s-a întâmplat lui Colțescu, îi bântuie deja pe mulți.
Dictaturile se instalează și supraviețuiesc prin instaurarea fricii.
Asta se întâmplă sub ochii noștri și mulți, unii din nerozie, alții de frică, preferă să-și înghită limbile.
Adepții corectitudinii politice, în numele căreia se duce lupta pentru realizarea unui lagăr la scară planetară (cel comunist a funcționat doar pe o parte a Pământului), s-au transformat, cu de la ei putere, direct în călăi, care pedepsesc fără nicio judecată, lucru pe care nici Inchiziția nu și l-a permis.
De exemplu, dacă o doamnă își amintește că are o poliță de plătit unui domn, cu care a avut o relație în trecut, nu are decât să spună, fără nicio probă, că respectivul a hărțuit-o sexual, iar tipul este nenorocit pe viață de așa-zișii progresiști, care, de fapt, bagă lumea în regres.
S-a ajuns până acolo încât peste noapte ni se interzice să folosim tot mai multe cuvinte. Se schimbă dicționare, se omoară limbile în jurul cărora s-au născut popoarele…
Și tot mai mulți dintre noi tăcem, cum am tăcut când au început să se creeze instituții guvernamentale și neguvernamentale care se ocupă, pe banii noștri, să ne bage tot mai adânc pumnul în gură.
Credeți că mai e mult până vom păți ca țăranul Dragnea Franț din satul Noua Văcăreasă, tatăl a cinci copii, care, în 1959, a fost condamnat la patru ani de închisoare pentru că „aflându-se la bufetul MAT, a îndemnat pe un cetățean să cânte imnul regal”?
Mai multe despre „păcatele” lui Dragnea Franț și ale altora nenorociți ca el de dictatura unei minorități criminale puteți citi pe Evenimentul Istoric.
La final trebuie să fac o mărturisire.
În acest text m-am autocenzurat ca să nu fie blocat de motoarele de căutare și marile rețele de socializare.
Cam asta e situația pe frontul libertății de exprimare!