Ce înseamnă forțarea norocului, jocul la risc maxim, infatuarea și tendința de a forța jocul politic într-o țară cu democrație consacrată precum Marea Britanie!
Iată că premierul Boris Johnson, la nici două luni de mandat, pierde toate voturile propuse în Legislativ și este umilit de către Parlamentul britanic, după ce a încercat să blocheze orice dezbatere pe Brexit prorogând lucrările până la 14 octombrie. A pierdut peste noapte majoritatea, a exclus din partid parlamentari cu vechi state de funcții – Philip Hamondm contracandidatul său la conducerea Conservatorilor, după 45 de ani în partid, miniștri și secretari, foști lideri ai Conservatorilor, ba chiar și pe nepotul lui Winston Churchill – și este în defensivă, la mâna Parlamentului.
Forțările cutumelor constituționale britanice se răzbună. Ideea de a cere prorogarea - o pauză de 5 săptămâni a lucrărilor Parlamentului, suficient cât să treacă negocierile cu Uniunea Europeană și să se apropie Consiliul European de toamnă - a făcut ca Parlamentul să reacționeze virulent: un parlamentar a plecat din majoritate, Guvernul Johnson pierzându-și sprijinul în Parlament, apoi 21 parlamentari conservatori pro-europeni sau doar anti- hard – Brexit, deci care se opun părăsirii UE fără acord, au votat marți, chiar din prima zi, pentru a prelua decizia și agenda la Parlament, pentru ca miercuri să decidă prin vot adoptarea unei legi care-l oblige pe premier să ceară amânarea la 31 ianuarie 2020 sau avizul Parlamentului pentru no deal dacă nu are un acord de prezentat în Parlament înainte de 31 octombrie.
Legea este cinică, prezintă cum trebuie să arate scrisoarea Premierului britanic către UE, mai mult, susține că, dacă UE propune un alt termen, Boris Johnson să fie obligat să răspundă pozitiv în 2 zile. Practic, actualul premier, un campion al hard Brexit, al părăsirii UE “viu sau mort” la 31 octombrie, se află în postura în care e obligat de Parlament să facă ceea ce nu-și dorește, să meargă la UE pentru a obține ceea ce susține că nu va face niciodată: o prelungire a termenului pentru Brexit.
Boris Johnson a contracarat această cerere solicitând dizolvarea Parlamentului și alegeri anticipate. Dar o asemenea cerere trebuia să întrunească două treimi din voturile parlamentarilor, și nu a întrunit nici majoritatea simplă. Liderul opoziției, Jeremy Corbyn, ca și majoritatea partidelor de opoziție, a solictat acest pas de multă vreme. De această dată, cu toții vor să se asigure că moțiunea votată în Camera Comunelor devine lege și că amânarea este obținută de la UE, deci că amenințarea ieșirea Marii Britanii fără acord este înlăturată. Abia ulterior s-ar putea vorbi despre alegeri anticipate. Și da, Boris Johnson a încasat a doua înfrângere majoră, pe tema sa te căpătâi, una egală cu votul de încredere în Guvernul său, așa cum a fost primul vot de preluare a inițiativei de către Guvern, aceasta soldată cu expulzarea din partid a rebelilor.
Ceea ce mai poate – și este pregătit să facă – Premierul Boris Johnson este să blocheze Camera Lorzilor cu nu mai puțin de 100 de amendamente la lege și cu peste 90 de reprezentanți pregătiți să vorbească non stop pentru a prelungi lucrările după finalul de săptămână. Dar majoritatea actuală poate oricând aplica metoda ghilotinei, cu termen maxim de dezbatere a amendamentelor și vot vineri seara în Camera Lorzilor, pentru ca eventualele diferențe să fie clarificate în weekend, într-o sesiune prelungită, de către Camera Comunelor și legea să plece la semnare la Regină înaainte de ziua de luni, când lucrările Parlamentului sunt prorogate până la 14 octombrie. Orice lege ar trece acum și nu ar fi terminată trebuie reluată de la zero după 15 octombrie. E doar o chestiune de amânare și șicanare a voinței majorității Parlamentului britanic, deja exprimată.
E interesant cum, într-un Parlament atât de eterogen ca cel britanic în privința Brexit, Boris Johnson a reușit să coalizeze opiniile pe o temă unică, împotriva sa. Într-adevăr, pentru a evita ieșirea fără acord din UE au votat și pro-europenii, care vor ca Marea Britanie să rămână în UE, dar și soft Brexit-erii, cei care nu-și doresc părăsirea UE fără acord. Rezultatul e umilitor, iar Boris Johnson a intrat de miercuri în istoria Marii Britanii drept premierul care a pierdut 100% din legile/moțiunile susținute, așa cum Jeremy Corbyn este primul lider al Opoziției britanice care respinge alegerile anticipate propuse de către Guvern.
Pe de altă parte, Boris Johnson se apropie de ultimele zile ale mandatului său. El nu dorește să participe la Consiliul European din 17-18 octombrie pentru a face ceea ce-i cere legea și Parlamentul, șicanele din Camera Lorzilor nu pot schimba lucrurile, deci cel mai probabil își va prezenta demisia înaintea acestui moment. Demisia Guvernului conservator Johnson nu va duce automat la alegeri anticipate, ci va duce la un guvern de tranziție, care să aibă grijă de treburile publice curente până la decizia alegerilor anticipate, cu certitudine va rămâne în funcție până la amânarea următorului termen al Brexitului, după 31 octombrie.
Sigur, Boris Johnson și guvernul său mai au spațiu până la 14 octombrie, ziua discursului Reginei în Parlament și reluării lucrărilor după prorogare, pentru a veni cu un acord în Parlament. Acesta ar putea fi singura sa formulă de a livra totuși ceva în perioada Guvernului său. Dar șansele sunt minore, insignifiante.
În orice caz, perspectiva viitoarelor alegeri nu arată deloc îmbucurător pentru Conservatori: făcute la termenul dorit de opoziție, nu de putere, după umilirea sa, cu un Brexit Party al lui Nigel Farange care ocupă extrema dreaptă politică și cu care se bate direct, cu nemulțumirea profundă a Partidului și a alegătorilor conservatori pentru expulzarea din partid a 21 de parlamentari inclusiv figuri relevante și emblematice, cu perspectiva de a se confrunta cu Partidul Change UK sau cum se va denumi noua formulă care va reuni rebelii conservatori, și cu fragmentarea majoră a spectrului politic britanic, care nu mai este demult bi-partizan. Europarlamentarele au arătat creșterea liberal-democraților pro-europeni care pot reveni în forță și în Parlamentul britanic, dar și un salt major al ecologiștilor, de asemenea partid pro-european.