De când sare peste obstacole, un adolescent de 18 ani a scăpat de obsesia jocurilor, are energie la orice oră şi a învăţat să gândească mai limpede.
Au sărit pe un copac de la Teatrul Naţional Bucureşti până i-au tocit scoarţa. În drum spre liceu se mai caţără pe câte un zid când nu au ghiozdanul prea greu, iar la şcoală s-au plictisit de colegii care îi pun mereu să facă tot soiul de giumbuşlucuri pe coridoare.
Inventat de francezul David Belle în anii ’90, parkourul, adică străbaterea unui traseu cât mai eficient posibil, a strâns o mulţime de adepţi şi în România. Numai în Bucureşti, comunitatea numără în jur de 200 de membri.
"Alţii sunt dependenţi de droguri, eu de parkour"
"S-au dat milioane de salturi pe copacul ăla", spune râzând Cristi Buşoi, în vârstă de 18 ani, elev la Colegiul Tehnic Energetic. Deoarece nu îi costă nimic, tinerii se antrenează pe oriunde apucă: pe Dealul Patriarhiei, în campusul de la Politehnică sau în parcul Tineretului.
Oriunde există un zid sau un obstacol. Cristi a început să facă parkour de la 14 ani, după ce un prieten i-a arătat câteva clipuri pe internet: "Se tot dădea cu capul de toate alea pe la mine şi m-a fascinat". La acea dată, Cristi era dependent de calculator şi de jocuri pe computer. În special, de "Counter Strike". Aşa că s-a apucat de parkour ca să scape de statul în faţa ecranului.
"Am făcut foarte multe sporturi, dar nu m-a atras niciunul la fel de mult. Eu sunt de mic foarte extremist, obişnuit cu întrecerea măsurii şi mi-a plăcut foarte mult. Nu am mai putut să mă las. Am non-stop energie. Alerg, obosesc, şi în cinci minute nu mai am nimic. A devenit un stil de viaţă", spune Cristi. "În timp ce alţii sunt dependenţi de droguri, eu sunt dependent de parkour. Mi se pare mult mai OK", completează adolescentul.
"Nu o faci pentru rivalitate, ci pentru tine"
Timp de trei ani, a făcut parkour, iar la salturi a trecut numai când a simţit că a devenit suficient de mobil. În timp ce parkour se referă la deplasarea cât mai eficientă din punctul A în punctul B, depăşind toate obstacolele de pe parcurs, free-runningul (alergatul liber) presupune salturi şi sărituri spectaculoase făcute doar de dragul artei.
Uneori, e un sport periculos. La scurt timp după ce învăţase să sară, Cristi şi-a rupt tendoanele de la mâna stângă după ce un cunoscut a ţipat, vrând să facă o glumă, exact când el sărea de pe o bară: "Am avut tendinţa din aer să mă întorc să văd ce s-a întâmplat. Dacă îţi pierzi concentrarea într-un salt, pierzi mişcarea".
Acum nu mai este distras de lucrurile din jur: "Înveţi să îţi asumi anumite riscuri, să te coordonezi, să gândeşti mult mai limpede". "Mulţi au evoluat greu din cauza ruşinii: se întâmplă să cazi şi ceilalţi fac mişto de tine. Trebuie să ai un grup al tău de prieteni alături de care să te antrenezi", spune el. Cel mai bun este antrenamentul de unul singur sau alături de un partener.
De altfel, parkour nu încurajează competiţia: "Nu o faci pentru rivalitate, ci pentru tine. La noi nu există unul mai prost, unul mai bun".
Ceea ce îl nemulţumeşte este că unii s-au folosit de parkour ca să fure, aşa cum s-a întâmplat cu hoţul care s-a cocoţat pe o conductă de gaze pentru a intra într-o locuinţă: "A făcut sportul de râs", zice Cristi. "Nu mai mâncam, nu mai beam, stăteam la calculator non-stop. Lumea mea era cea virtuală." CRISTI BUŞOI, membru al comunităţii parkour din Bucureşti