Nu ne permitem inca o zi fara somn, asa ca aruncam copiii in pat. Desigur, in mod normal nu ar functiona, dar avem o regula de vacanta: cine e cuminte si doarme primeste un euro! Sa-mi aduc aminte sa-i dezvat inainte sa devina adulti. Nu primesti totdeauna bani daca dormi, desi, cu o slujba buna in Parlament, e posibil... Dar nu in Franta...
In acest timp, noi depanam povesti in receptie cu managerul hotelului – un domn inteligent si placut, care strecoara cate un „voila” in conversatie si se bucura sa vorbeasca romaneste.
Il intrebam ce inseamna criza pentru afacerea pe care o conduce. Criza se „subtiaza” pana la urma – e vorba doar de un grad de ocupare a camerelor ceva mai mic, dar tinut sub control de o jonglare isteata a preturilor. E o placere sa fim in compania cuiva caruia nu-i pasa daca PSD e la guvernare cu PDL sau in opozitie alaturi de PNL…
Trezim copiii si luam din nou Parisul la picior. Ploua din cand in cand, dar avem cu totii pelerine si nu ne deranjeaza. Suntem in gradinile Tuileries, la un parc distanta de Luvru. Copiii sunt „setati” pe parcuri de distractii, asa ca nu ii intereseaza altceva decat sa ajunga urgent la roata cea mare.
Ne-am apropiat si mi-a pierit curajul. Incep negocierile cu ei. E prea inalta, sa nu le fie frica. „Si ce daca, doar am mers cu avionul.” Se lasa intunericul, e cam tarziu. „Nu-i nimic, e luminata.” Mi-e cam frica in ea, recunosc eu. „Ei, ne dam singuri, suntem mari...”
Si uite-asa ma urc in „Grande Roue”, cu copiii. Sotul meu ne asteapta jos, preocupat sa asigure propasirea numelui si perpetuarea speciei. Roata s-a-nvartit de 5 ori cu noi, de-mi venea sa ma dau jos din mers. Cand am coborat, imi tremurau picioarele. Dar cine a vazut Parisul ca in „Pisicile aristocrate”, cu hornurile lui celebre pe acoperisuri?...
Luvru... Asta e, nu mai conteaza, oricum nu e de vazut cu doi copii in spinare. Ploua, dar nu mocaneste, ci cu picaturi elegante, frantuzesti... Ne urcam intr-un autobuz pe care scrie Gara Saint-Lazare si ne mai asezam niste imagini superbe in suflete.