Ei bine, vocaţia diagonală de acum e sora policalificării de atunci.
Îmi amintesc scena ca ieri, deşi au trecut ani buni. La Pro TV, un Cristian Tudor Popescu sobru, cu ochi sfredelitori şi cu aerul unui iacobin fascinat de ghilotină, l-a întrebat pe un Andrei Pleşu care-l privea amuzat pe deasupra ochelarilor: „Cum se împacă formaţia dumneavoastră de filosof cu funcţia de şef al Externelor?“. Maestru al bobârnacelor de catifea, Andrei Pleşu a replicat bonom: „Ce vreţi, domnu’ Popescu, asta e vocaţia diagonală a românului. Uitaţi, eu cunosc ingineri care conduc ziare“. L-am văzut pe C.T. Popescu râzând cum nu o face des la televizor şi am mai memorat o formulă marca Pleşu: „vocaţia diagonală“. Fără să ştiu că vorbele astea două vor ajunge să descrie atât de bine - şi să acopere atât de des - veleitarismul, impostura şi cheful de glumă proastă din România tranziţiei.
Înainte de 1990, unul dintre cuvintele impuse de comunişti a fost „policalificare“. El îl convingea cu forţa pe român că se pricepea la multe şi că, în felul acesta, putea să se apropie de idealul de mucava al perioadei predecembriste: „omul nou“. Adică faianţarul care bate la maşină, croitorul care dă lecţii de pilotaj, arhitectul care predă fitotehnie. Policalificarea trebuia să asigure detenta omului modelat de comunişti, dar n-a izbutit decât să înalţe superficialitatea la rang de politică. Jolly-jokerii timpurilor roşii erau nişte falsuri patentate. Nu puteai atinge simultan excelenţa în fizică atomică, tâmplărie şi murături. Omul nou ascundea o meteahnă veche: tentaţia de-a te erija în specialist fără teamă de ridicol.
Ei bine, vocaţia diagonală de acum e sora policalificării de atunci. Muncitorii în construcţii devin cântăreţi de operă, crainicele de ştiri deschid expoziţii de pictură, politicienii cântă muzică uşoară, fotbaliştii joacă în filme. În plus, o mulţime de oameni scriu. De la diseuză la fochist, de la şeful de grupă sindicală la recuziter. Toată lumea simte nevoia acestui tip de legitimare. Nu mai e nevoie de talent, ajunge tupeul. Parcă nicicând forfota impostorilor n-a fost mai mare ca în ultimul deceniu. Şi parcă nicicând numele de pe cotoarele sau coperţile cărţilor n-au fost mai surprinzătoare: Corina Chiriac, Ilie Dobre, Romaniţa Iovan, Nadia Comăneci, Fuego, Pavel Abraham etc. Galeria e incompletă, dar nu trebuie să disperăm. Mai devreme sau mai târziu, îi vom regăsi în biblioteca vocaţiei diagonale pe Sile Pietroi şi Laura Andreşan, Magda Ciumac şi Mădălin Voicu.
Dacă însă capriciile pseudoartistice de această factură sunt pasabile (în fond, nu te obligă nimeni să cumperi confesiunile Romaniţei Iovan), gluma se îngroaşă, ba chiar devine sinistră când impostura ajunge să decidă. Principiul lui Peter - „fiecare angajat tinde spre propriul nivel de incompetenţă“ - devine în condiţiile astea o glumiţă duioasă. Şi - asta e sigur - apetitul naţional pentru farsă joacă la rândul lui farse. Căci altminteri nu se pot explica atâtea şi-atâtea candidaturi delirante pentru colegiile electorale. E dreptul lui Fuego să-şi publice opera de maturitate şi dreptul publicului s-o cumpere sau s-o ignore. Dar când afli că reprezentanţii tăi legitimi pot fi Oana Mizil sau Cătălin Zmărăndescu, eşti obligat să strigi: Opriţi circul, ajunge! Nu poţi lăsa reglajele unei ţări, unei comune sau unei străzi pe mâinile Luminiţ ei Anghel sau ale lui Gigi Becali decât dacă vrei să fugi din ţară şi nu te mai interesează.
Recomandările noastre
