Radu Paraschivescu: "Uitam un lucru: ca suntem, la randu-ne, cersetori. Avem mereu ceva dupa care tanjim. Visul, speranta si dorinta sunt formele superioare ale cersitului."
Mana intinsa care nu spune o poveste nu primeste de pomana."Ati recunoscut fraza. O spune Pavel Puiut, personajul interpretat de Dinica in „Filantropica” lui Caranfil. Vocea actorului suna rastit, metalic, tafnos. E de fapt vocea celor mai multi dintre noi cand suntem abordati de un cersetor si - caz rar - ii raspundem. O facem sec, iute, printre dinti. „N-am.” „Du-te, ba, de-aici.”
Nu vrem sa pierdem trei secunde si un leu. Nu e loc pentru mila, ci doar pentru o grimasa dispretuitoare. Dresura a reusit. Filtram necazul celuilalt prin sita suspiciunilor proprii. Cersetorul e neaparat obraznic, lenes si smecher. Stoarce o bancnota din buzunarul naivilor impresionabili si-o topeste la birt. Pe urma iese iar la colt de strada, asteptandu-l pe urmatorul credul.
Am invatat sa gandim asa fiindca viata curge prea repede si riscam mereu intarzierea. La serviciu, acasa, la restaurant, la gara. Cum sa te gandesti la altul, cand nici pentru tine nu mai ai ragaz? Si cum sa nu fii banuitor cand mana intinsa spune de prea multe ori aceeasi poveste? Coborati la metrou si convingeti-va. Acelasi inceput unisex („Domnilor si domnilor”), aceeasi rugaminte pleonastica („daca puteti si aveti posibilitatea”), aceeasi explicatie in dezacord („suntem sase frati acasa si banii de mancare nu ne-ajunge”).
Singurele variatiuni admise? Moartea unuia dintre parinti sau spitalizarea celuilalt. Grila noastra de evaluare opereaza instantaneu. Nu dam nimic din doua motive: 1. am muncit pentru fiecare leu; 2. haimanalele astea s-au sindicalizat mai bine ca Metrorexul si, dupa ce fac inventarul la cap de linie, infuleca hamburgeri la McDonald’s.
Iesiti la suprafata si mergeti pe trotuar. Renuntati la argumentul-alibi care legitimeaza refuzul generozitatii imediate: „Daca-i dau unuia, nu rezolv nimic. Ar trebui sa le dau tuturor, iar asta nu se poate. Si oricum, guvernul ce pazeste?”. Incetiniti pasul si uitati-va atent. Faceti abstractie de cersetorii postati strategic langa bancomate, fast-fooduri si magazinele de bijuterii. Uitati-va dupa ceilalti. Cei care se tin departe de luminile magazinelor. Cei timizi, nevolnici si batrani, care nu tin calea nimanui.
Tac obiditi de compromisul la care-i sileste vitregia clipei si nu stiu ce sa-si doreasca: sa le platesti bucata de paine sau sa treci mai departe si sa-i cruti de-o rusine. Aproape sau departe de aceste umbre ale trotuarului, uitam un lucru: ca suntem la randu-ne cersetori. Avem mereu ceva dupa care tanjim. Visul, speranta si dorinta sunt formele superioare (si prin asta scuzabile, credem noi) ale cersitului pe langa Cineva pe care-l vrem marinimos la comanda.
Poate ca n-am invatat toate lectiile simple pe care nu le gasim in carti. Poate ca e spre binele nostru sa ne uitam in ochii vitregitilor stravezii care tivesc trotuarele orasului si sa ne oprim. Stiu, e greu de indurat spectacolul unui om care plange cand ii dai o chifla. E si mai greu sa afli pe urma, dintr-o gura pungita, ca stai in fata unui profesor scapatat sau a unei pensionare care nu-i poate cumpara medicamente nepoatei bolnave. Te detesti. Te simti mic, vinovat si neputincios.
O ultima observatie: umbrele acestea nu stau cu mana intinsa. Si poate ca asteapta si bancnota, dar si prilejul de a-ti vorbi un minut. Dupa ce pleci de langa ele, privesti altfel „Filantropica” si-l contrazici pe Puiut. Caci exista o puzderie de maini tinute sfios pe langa corp si tot atatea povesti ce pandesc urechea dispusa sa le asculte.