Radu Paraschivescu: "Cand un oras din tara ta e inaltat la rangul de capitala europeana, ai motive sa jubilezi".
Devii mai semet, calci mai apasat. Te simti dintr-odata validat pe scena lumii si bombezi pieptul. Complexul cetateanului periferic se dizolva, iar in locul lui se instaleaza mandria. Iata ca nu suntem chiar ultima gaina din gostat, iti spui cu un suras multumit. Iata ca avem ce sa aratam Europei. Avem, de pilda, Sibiul. Cine a trecut pe aici in ultima vreme stie ca orasul a fost supus unei reconditionari masive. Altadata cufundata in torpoare si cu pulsul slab, urbea a devenit dinamica si cocheta. A ajuns, cum se spune, „un loc unde se intampla lucruri”. Concerte, festivaluri, colocvii, invitati prestigiosi - totul te invita sa participi si sa-ti bucuri sufletul. E normal sa raspunzi invitatiei cu prima ocazie si sa vezi cu ochii tai ceea ce prietenii, ziarele si reporterii repeta neobosit: Sibiul este, azi mai mult ca oricand, un oras cu miza.
Depinde insa cum te apropii de Sibiu. Daca alegi avionul sau masina personala, nu ti se intampla mare lucru. In schimb, daca iei trenul, te alegi cu o experienta la limita verosimilului. Prima constatare e si cea mai dura: capitala europeana a anului 2007 nu are gara. In locul ei se casca o carie enorma, tivita cu moloz. Peisajul contrazice flagrant si asteptarile personale, si restul orasului. Asa cum Copsa Mica e un decor pentru care Spielberg ar plati bani grei, non-gara din Sibiu te ajuta sa impietresti perplex. Vrei sa mergi pe trotuar, insa ai doar varianta unor scanduri care isi scartaie protestul sub povara pasilor. Casa de bilete s-a mutat undeva pe un peron, alungata de invazia ciocanelor pneumatice. Biroul de informatii respecta arhitectura unei himere. Cine doreste sa consulte orarul trenurilor trebuie sa cucereasca o pozitie strategica in fata unei gherete unde se vand racoritoare si pufuleti. Deasupra ei sta spanzurat un tabel scorojit pe care rebusistii incercati descifreaza, dupa aprige stradanii, la ce ora pleaca rapidul X sau intercity-ul Y. Dar nu poti zabovi, caci multimea preseaza. Mai sunt destui curiosi, iar tu ocupi singurul loc peste nivelul baltii, de unde se vede cat de cat ceva.
Cu mici variatiuni, lucrurile arata asa de peste un an si jumatate. Eleganta vie a centrului si parfumul misterios al orasului vechi nu rimeaza cu aerul de santier parasit al garii. Peisajul de aici evoca bombardamentele din Bosnia si cutremurul din 1977. Cine e de vina? Aproape ca nu mai conteaza, mai ales intr-un spatiu unde aruncatul pisicii in curtea vecinului s-a preschimbat in sport national. Daca vrei explicatii, ele apar in ritmul in care se fabrica alibiurile proaste: banii n-au venit la timp (sau n-au fost destui), s-a stricat vremea, au existat alte prioritati etc. Numai ca explicatiile nu consoleaza si nu rezolva. Calatorul esuat in zona garii isi face o impresie jalnica, prelungita intr-un gand de neoprit: e exasperanta staruinta cu care ne dam cu firma-n cap.
Piata mare isi asteapta mai departe musafirii. Muzeele si monumentele orasului exercita aceeasi fascinatie inalta. Terasele s-au inchis, dar in localuri se mananca bine si se rade sanatos. Scorpions au plecat, dupa ce au cantat in locul unde asta-vara concertau Anathema, Within Temptation si My Dying Bride. Maine si poimaine, in Sala Thalia se va auzi muzica de Haydn si Beethoven. Orchestra de camera care va infiora boltile se numeste nici mai mult, nici mai putin decat Spirit of Europe. Din pacate, acordurile ei nu vor razbate pana la gara, unde se va produce, intr-un recital parca nesfarsit, taraful „Bine ca nu-i mai rau”.