Radu Paraschivescu: "Stim si eticheta, si forma de peste hipertrofic pe care a fost lipita. E Romania noastra de ieri, de azi si de maine".
Dezmierdata printr-un diminutiv propriu - Romanica - sau comun: tarisoara. Leganata pe valurile amorului tandru pentru un spatiu atat de generos in excese, caraghioslacuri, farse, grozavii, tampenii si zgomote.
Comprimata intre doua tendinte care se regasesc pana si in titlul acestei tablete: fascinatia pentru diminutive si nevoia irepresibila de hohot. Si din acest motiv, Romania contemporana pare opera unui arhitect aiurit si instabil, un spatiu plasat la intersectia dintre rezervatie, circ, lazaret si bodega. Asta chiar daca un refren repetat pana la saturatie se chinuieste zadarnic sa justifice nejustificabilul: tara n-are nicio vina, oamenii o imbolnavesc prin simpla populare.
„Mica” si „vesela”, atributele care au placat identitatea nationala in vremea tranzitiei, semnaleaza doua fenomene derutante: diminutivele si voiosia neselectiva. Primele fixeaza o trasatura de comportament, ultima da temei unei viziuni. Folosirea diminutivelor sugereaza familiaritate binevoitoare, apropiere afectuoasa, dragalasenie complice, jovialitate modulata sagalnic.
Totul, dar absolut totul e diminutivabil in dialogurile noastre de zi cu zi, de la alimente la acte si de la unitatile de masura la piesele de mobilier. Ciuliti urechea si veti constata ca sunteti Gulliver si ati nimerit fie in Lilliput, fie in Blefuscu. Daca ati chemat un taxi, vocea de la dispecerat va invita sa coborati „in cinci minutele”.
Daca ati dormit la hotel, la plecare trebuie sa treceti pe la receptie si sa luati „facturica”. Cand iesiti din supermarket cu zece pungi in carucior, nu uitati „bonuletul”. Stranutul colegului de serviciu se cere intampinat cu un „norocut” zambitor. Iar pentru schimbarea buletinului e nevoie de „contractel”.
Sigur, apogeul limbajului diminutival e de gasit in restaurante. Cateodata in meniu (mamaliguta, vacuta, castraveciori), dar de cele mai multe ori in vocabularul ospatarului. Ciorbita si supica, fripturica si gratarelul, salatica si cartofiorii, cafeluta si prajiturica, vinisorul si tuiculita - iata doar cateva perechi diminutivale fara de care aventura gastronomica a romanului nu are nici haz, nici rost.
Hipnotizat la randu-mi de inflatia diminutivala a tranzitiei, am promis cu martori - la un paharel de vorbulita - ca voi scrie o povestioara care se va numi „O ziulica din vietisoara lui Petrisor Copacel” si care se va ocupa de personajul amintit de cand se da jos din patut pana cand inchide ochisorii pentru somnicul nocturn.
Dar am stabilit ca Romania nu e doar mica sau sedusa de grila diminutivala, ci si vesela. Ce sa insemne asta oare, umor bine dozat? Vorbe de duh tintite atent? Dialoguri decupate din Sheridan sau Wilde? Calambururi fine la fiecare colt de strada? Sa nu ne amagim, stim deja raspunsul. El e bascalia atotvestejitoare, mistocareala fara rest, caterinca pulverizanta.
Putine sunt lucrurile care scapa acestui tavalug manevrat fara grija pentru nuante sau urmari. Romania nu e doar teritoriul tranzactionismului absolut, ci si tara unde veselia cunoaste ricoseuri greu de acceptat in alte locuri. Tara unde totul poate fi bagatelizat si supus deriziunii, de la greva foamei pentru o idee la inundatii.
Ispita relativizarii, un fenomen pentru care nu detinem copyright, dar la care ii putem medita pe multi, ne tarcoleste metodic si neostenit. Suntem pensionarii unei policlinici mici si vesele, chit ca visam izbanzi marete si uneori ni se preling lacrimi pe obraji. Atata doar ca visul se destrama, iar lacrimile curg din cauza telenovelei sau a cepei taiate cu ochii pe geam.