Succesul lui Cristian Mungiu la Cannes repeta cateva lucruri pe care le stiam despre noi insine.
In primul rand, el repune in uz o formula testata si cu alte prilejuri culturale, stiintifice etc.: pentru ca o valoare sa fie recunoscuta in tara, e nevoie in prealabil de legitimarea ei in strainatate. Lucrurile se petrec exact pe dos fata de cum ar trebui si nici macar asta nu ne mai mira, ceea ce e ciudat din cale-afara.
In toate tarile unde vorba n-o ia inaintea gandului si unde concluzia nu prefateaza discursul (cred cu incapatanare ca „deci”-ul nostru inaugural nu e intamplator, ci reprezinta un fel de-a fi pe contrasens), lucrul bine facut se legitimeaza peste granite DUPa ce s-a impus inauntru. La noi e invers.
Isprava e recunoscuta la intern abia dupa omologarea (eventual premierea) la extern. „4 ani, 3 saptamani si 2 zile” n-a rulat la noi inainte de Cannes, dar a fost considerat mediocru la concursul de proiecte. Acum, dupa ce Mungiu a castigat Palme d’Or (sau „Pale d’Orm”, ca sa-l citez pe ministrul Iorgulescu), descoperim ca are valoare si ca ne sta bine cu el. Asa ca ni-l anexam cu aceeasi graba cu care l-am expediat la concurs in categoria „ca el mai sunt o suta”.
Corolarul acestui fel neghiob de a privi lucrurile este ravna cu care laudam ceea ce inca n-am vazut. Cred ca filmul lui Cristian Mungiu e foarte bun, dar o s-o scriu negru pe alb abia dupa ce-o sa ma conving cu ochii mei (promit s-o fac). Numai ca, iata, el a primit deja cronici elogioase din partea unor oameni amabili, dar pripiti, care au vazut doar forspanul sau cateva secvente.
Sa ne intelegem, nu ma gandesc la criticii de film care au beneficiat de o avanpremiera sau o vizionare in cerc restrans, pour les connaisseurs. Ci de cei care emit pareri despre un lucru la care inca n-au ajuns. E firesc, e de dorit, e chiar folositor ca „432” sa fie laudat pentru premiu. Nu-i de colea sa triumfi la Cannes si sa dai deoparte nume ilustre.
Totusi, n-am putea sa recenzam filmul dupa ce-l privim? Am putea, dar n-o facem. De ce? Fiindca si aici opereaza tot criteriul traseului invers, peste care am dat in paragraful de mai sus. In al treilea rand - si abia acesta mi se pare lucrul esential -, trebuie observat ca succesul lui Cristian Mungiu nu a aparut datorita sistemului, ci in pofida lui. E aici un soi de victorie care desfide.
Tutelat de oameni cu agenda si ros de boala clientelismului, CNC nu face decat sa creeze mediul vitreg in care explodeaza tineri talentati si temerari. Ei nu creeaza in cadrul unui proiect, ci in regimul de adversitate dictat de autoritati. CNC e un ordonator de perfuzii pecuniare cu tinte precise si un obladuitor al expiratilor.
Puiu, Porumboiu, Caranfil, Ciulei cel mic, Munteanu si ceilalti nu sunt produsele sistemului (care sistem, in fond?), ci niste oameni care au priceput doua lucruri: ca in Romania cinematografica a anilor 2000 nu ajunge sa ai idei si ca incompetentii nu pot stabili competente.