Tentatia superlativului si dorinta de-a iesi din anonimat compun o reteta de viata draga multor oameni.
De dragul notorietatii, acestia consimt sa figureze in statistici bizare. Se va gasi oricand cineva dispus sa-i popularizeze si sa-i prezinte drept atleti ai stridentei si excesului. Fie televiziunea, fie „Cartea recordurilor”, fie ambele.
Daca altii se legitimeaza prin performante, ei ies in prim-plan prin nastrusnicii, goange sau idei nevaccinate. In loc sa seduca prin gradul de indrazneala sau pericol, recordurile lor stupefiaza de obicei prin stranietate.
Am vazut un exemplu graitor nu mai departe de ieri, la „Matinalul” Antenei 1, cand pe ecran au aparut cateva aratari decupate dintr-un panoptic grotesc. Premiul concursului la care venisera sa-si incerce puterile era titlul de campion al barbii, mustatilor si perciunilor.
Au urmat mai multe prim-planuri sugestive, in care competitorii si-au dovedit maiestria in amenajarea propriilor pilozitati faciale. Mustata-lira, barba-maturoi sau pamatuf, perciunii-somoiog, tacalia oblica, favoritii spiralati si un soi de evantai care pornea de sub nas si se deschidea in dreptul urechilor - toate mi-au defilat prin fata ochilor pe durata catorva zeci de secunde.
Am recunoscut pe figurile impadurite in fel si chip aceeasi sete tiranica si nepotolita: setea de recunoastere, dorinta de-a iesi in evidenta cu orice pret, arsura care mistuie carnea fiecarui anonim al lumii. Si mi-am dat seama ca programele noastre de stiri au adus in ultima vreme alte vesti din acelasi registru despre goana dupa o faima iluzorie, capabila sa hraneasca orgoliul urias al oamenilor marunti.
E anevoios si inutil sa schitezi tipologia frisoanelor superlative. Dorinta de a fi „cel mai cel” declanseaza tot felul de comportamente si impinge la initiative dintre cele mai neobisnuite. Unii isi pericliteaza sanatatea, altii se fac de ras. Unii mizeaza pe socul provocat de sila, altii pe forta de seductie a caraghioslacului.
Unii isi asuma riscuri serioase, altii forteaza granite peste care, in mod normal, nu se poate trece. De pilda, Pro TV a difuzat cu putine zile in urma imagini de la o intrecere de mancat hamburgeri in care onor concurentii au oferit un spectacol la pragul de jos al naturalismului, un ritual de autoindopare cu ambele maini, in care clefaitul abrupt si leorpaiala moale erau acoperite cu greu de incurajarile spectatorilor.
Sigur, aici e de discutat si conditia mentala a asistentei, atrasa de perspectiva unor indigestii sau ocluzii cauzate de vanarea neobosita a senzationalului. Cine casca ochii la asemenea anomalii are, probabil, mult timp de pierdut si putine bucurii de asteptat de la viata.
Odata pusa la treaba, memoria functioneaza sustinut. Barbosii trascalii si aspiratoarele de chiftea americana din aceste zile mi-au amintit de alte probe organizate in diverse colturi de lume cu acelasi scop: patrunderea, indiferent de metoda, in antologiile superlativului.
National TV a preluat pe la inceputul verii un reportaj in care un grup de barbati decisi se angajasera intr-o competitie de certa anvergura: aruncatul cu telefoane mobile. Acelasi post si-a rasfatat privitorii anul trecut cu o alta intrecere de tinuta: o proba de coborare pe derdelus intr-o toaleta ecologica (daca imi aduc aminte, gazda evenimentului a fost un oras din Lituania).
La randul ei, Prima TV a difuzat imagini de la un concurs rezervat oamenilor cu cele mai lungi unghii din lume, unde castigatorul a fost un indian indragostit pana la lesin de propria podoaba cornoasa.
Fireste, exemple ar mai fi: batalia pentru premiul de cel mai rapid infulecator de hot-dogs (Japonia), intrecerile de inot prin noroi (Olanda, Tara Galilor), concursurile de tatuaje (Africa de Sud), festivalul piercingului (din nou Olanda), gala coafurilor exotice (SUA) etc.
Televiziunea ne aduce periodic in case sute de exponate dintr-o galerie pe cat de incapatoare, pe atat de stramba. Avem uneori impresia ca ne plimbam printr-o rezervatie a mutantilor unde la fiecare colt cineva ne cerseste atentia, privirea sau macar umbra unui suras. Iar noi zambim si uneori chiar radem, chit ca ratacirile de acest gen sunt mai degraba motiv de ingrijorare decat de haz.