Cu ajutorul posturilor Antena 2 si Antena 3, fac de catava vreme o experienta interesanta: ma uit la perechi de talk-show-uri - unul de la noi, altul preluat de la americani.

Retetele seamana pana la suprapunere, dar rezultatele difera. De ce? Din mai multe motive, dintre care primul mi se pare profilul moderatorului. Jay Leno sau Jon Stewart, doua dintre vedetele preluate cu tot cu emisiune de televiziunile trustului Intact, au cateva calitati care se reflecta in fluiditatea si naturaletea dialogurilor pe care le intretin.

Sunt spontani, nu se intind la vorba, nu se asaza in prim-plan (asumarea secundariatului e un test la care cad multi dintre realizatorii nostri de emisiuni TV) si au in spate ani buni de stand-up comedy. „The Jay Leno Show” de pe Antena 3 si „The Daily Show with Jon Stewart” de pe Antena 2 se bucura de succes tocmai fiindca sunt prezentate de gazde inteligente, care nu au doar replici spumoase, ci si o autoironie capabila sa irige discutiile cu partenerii mai putin sampanizanti.

Si cu asta ajungem la o notiune insuficient pretuita: autoironia. Ea isi gaseste loc foarte rar in bagajul teleastilor romani, care sunt animati de dorinta naprasnica de-a lasa in urma vorbe epocale, consideratii cu valoare de axioma si idei antologabile.

De obicei, moderatorul roman de televiziune evita sa-si recunoasca lacunele, dand in schimb impresia unei creaturi atotstiutoare si vag condescendente. Jay Leno si Jon Stewart ofera, din punctul asta de vedere, doua modele de urmat in zona taclalei de divertisment. Sunt firesti, nu lucreaza ziua la soclul pe care li se va inalta statuia noaptea si nu vor sa ramana in posteritate.

Stapanesc reglajele unei emisiuni reusite si au doza de empatie fara de care orice efort de acest tip esueaza. In plus, sunt autoironici cu masura, izbutind prin asta sa-i faca pe invitati sa se simta in largul lor. Iar recursul lor la autoironie devine molipsitor.

Saptamana trecuta, Antena 3 a difuzat un episod din „The Jay Leno Show” in care Ethan Hawke s-a povestit pe sine intr-un registru pe care nu-l astepti intotdeauna de la un greu al Hollywoodului. Actorul n-a uitat sa-si impute anumite scapari de pe platou, nici sa evoce episoade altminteri stanjenitoare, dar menite pana la urma sa dezvaluie un chip fara fard.

Tot atunci, dar pe Antena 2, Jon Stewart l-a avut invitat pe Bruce Willis, alaturi de care s-a amuzat pe tema eternizarii starului in postura de serif planetar. Willis insusi a facut haz de acest corset cinematografic si a anticipat seria a paisprezecea din „Die Hard” prin diverse subtitluri sugestive: „Imposibil de aruncat in aer”, „Nu incercati, n-are rost” etc. M-am gandit imediat la gluma scornita in Romania pe seama lui Bruce Willis („De ce n-a fost distribuit in „Titanic”?” „Fiindca ar fi fost in stare sa-i salveze pe toti”) si am fost gata sa pariez ca musafirul lui Jon Stewart s-ar fi amuzat strasnic auzind-o.

La noi, din pacate, vezi rareori asa ceva. Autoironia e privita de vedetele nationale ca o forma inacceptabila de recunoastere a unei slabiciuni. Feroce in materie de injurie, bascalie si dizolvarea interlocutorului, romanul nu prea se simte ispitit sa se ia peste picior. El e sedus, in schimb, de emfaza goala si de sclifosirea publica. Ispita monumentalizarii se ia de mana cu vocatia exceptionalista pentru a produce o galerie nesfarsita de oameni pentru care pana si bautul unui pahar cu apa e un gest cu implicatii cosmice.

Simtul masurii lipseste din peisaj, ceea ce inlesneste ivirea pletorei de carcase vorbitoare. Asta e explicatia extazului mistic care o consuma, de pilda, pe Ionela Prodan („Cand tin microfonul in mana, il am pe Dumnezeu deasupra capului.”)

Tot asta il ajuta pe Irinel Columbeanu sa deraieze vesel („Eu nasc mereu in direct, domnule Radu Moraru. Toate ideile pe care le am sunt niste copii.”), si tot asta face din Dinu Maxer un alt atlet ridicol al nasterii simbolice („Fiecare piesa a mea e o nastere. La fel cum femeile nasc copii, eu aduc pe lume cantece.”)

Fiecare dintre acesti cuvantatori tanjeste in sinea lui dupa un loc in catalogul indigen al vorbelor de duh. Fara sa-si dea seama ca alta e adresa pe care i-o vor repartiza cei care pierd vremea ascultandu-i.