Într-o țară în care nici sfoară nu se mai produce, este esențial ca măcar păpușile să fie de calitate. Sfoara o putem lua din China, dar păpușile trebuie să fie producție proprie.
Privim zilnic cu toţii la spectacolul dat de noua clasa politică, în care figuri noi şi tinere sunt promovate să ne reprezinte ţara şi aşteptăm cu nerăbdare un punct de cotitură.
Ceva care să arate lumii că încă mai avem şanse. Deşi marii sforari ai ţării au început, unul câte unul, să-şi înfrunte destinul cu mâinele goale, strâns unite în faţă, în dubă, către puşcăria din Rahova, aceştia mai au totuşi puterea de a privi înapoi cu mândrie.
Au reuşit să predea ştafeta mai tinerei generaţii, pentru care timpul petrecut în umbra marilor maeştri nu a fost în zadar. Există speranţă… Într-o ţară în care nici sfoară nu se mai produce, este esenţial ca măcar păpuşile să fie de calitate. Sfoară o putem lua din China. Dar păpuşile trebuie să fie producţie proprie. Să semene cât mai mult cu publicul ce vrea să se identifice cu ele. Musai de unică folosinţă şi ieftine. Cu toate că scenariul este mereu acelaşi, reprezentaţiile trebuie să fie unice. Să dea mereu publicului senzaţia de nou. Regizorul ştie că după spectacol, păpuşile sunt aruncate invariabil la lada de gunoi. Fără regrete, fără remuşcări. Ştie că mai are în spate la magazie altele noi, gata pregătite pentru o clipă de celebritate. Şi deşi toate păpuşile încep reprezentaţia însufleţite de spiritul lui Pinocchio, crezând că vor ajunge oameni, rămân mereu doar cu nasul crescut din cauza replicilor din scenariu. Păpuşile au viaţă doar în poveşti, nu-i aşa?