An de an, pe 12 decembrie, de praznicul Sfântului Spiridon, are loc una dintre cele mai impresionante și duioase minuni din lumea ortodoxă: în Insula Corfu, racla în care se află moaștele Episcopului Trimitundei este deschisă, iar sfântului i se schimbă papucii.
În fiecare an, maicile găsesc papucii din mătase vișinie, brodați cu fir, tociți, plini de praf și cu fire de iarbă lipite. Pentru că Sfântul Spiridon, chiar și după moarte, nu îi lasă pe cei care îl cheamă fierbinte și dă fuga să îi ajute. De aceea, i se mai spune și „sfântul călător”.
Ca și Sfântul Nicolae, prăznuit cu șase zile înainte, Sfântul Spiridon este un exemplu de smerenie și bunătate. Născut în jurul anului 270, în Askia din Cipru, dintr-o familie săracă, a fost nevoit să păzească de mic oile. Pentru a se feri de soare, purta pe cap un coșuleț de paie („spiris”) al cărui nume l-a primit. Nu a renunțat la coșuleț nici după ce a ajuns episcop al Trimitundei, o cetate aflată lângă Pafos. Nici la păzitul oilor, de altfel.
Într-o noapte, turma sa este călcată de hoți, însă aceștia sunt imobilizați de niște lanțuri invizibile. Găsindu-i, dimineața, Spiridon îi dezleagă și, pentru ca hoții să nu plece necăjiți, le dăruiește un berbec gras.
Vestea despre smerenia și bunătatea sa fac să fie invitat să participe la Sinodul de la Niceea, din 325, prin care împăratul Constantin dorea să aducă o limpezire creștinismului, amenințat de erezii. Alături de Sfântul Nicolae, Spiridon este unul dintre protagoniștii Conciliului. Pentru că Arie și adepții lui refuzau să accepte ideea Sfintei Treimi, sfântul vine în fața adunării cu o cărămidă în mână. După ce face peste ea semnul crucii și rostește „În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”, cărămida se descompune în părțile sale alcătuitoare: focul se ridică în aer, apa se scurge pe podea, iar pământul îi rămâne în palmă. Atunci Sfântul s-a adresat asistenței uluite: „Așa cum într-o cărămidă se află simultan foc, apă și pământ, tot așa Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt Trei și Una în același timp!”