Dacă reușești, dragă cititorule, să pecetluiești în ariile tale sangvine acest răvaș eminescian, am să fiu sigură că vei primi cu inima deschisă povestea mea.

Dacă părăsești Chișinăul și te îndrepți spre Nistru, la 82 de km de capitală, ajungi într-un sat micuț, captiv în miresmele trecutului nevolnic, undeva în raionul Dubăsari, care poartă numele țăranului Axente, primul locuitor al sătucului Oxentea.

Acest loc părea a fi îndepărtat și totuși atât de aproape. În copilărie, învățasem de la bunicul că distanța poate fi măsurată cu pașii. Un pas însemna un metru. Deci dacă făceam șase pași de la ușa casei până la pomul din curte, însemna șase metri. Dar bunicul, pe acest traiect, făcea doar trei! Așa că în mintea mea s-a născut ideea că unitățile de măsură depind de cel care măsoară. Altfel, ipoteza ar deveni absurda. Mai târziu, am descoperit că distanța poate fi apreciată și alt fel. O calculăm adesea, fără să conștientizăm măcar, cu ajutorul unor măsuri imperceptibile ariilor corticale. Simțim distanțele cu inima, le palpăm cu trăirea și le apreciem printr-o singură privire.

Această descoperire analogică, născută spontan, mi-a tradus inscripția sentimentelor mele față de Basarabia. Așa trăiam eu Moldova de peste Prut, la o bătaie de inimă!

La prima vedere, nimic neobișnuit. O simplă așezare omenească pe unul din malurile Nistrului nu stârnește prea multe curiozități. Mai apoi, intrând în sat, observi un peisaj pitoresc al vieții de la țară, adâncit în negura timpului, dar încă fremătând de acel Dor nedeslușit care potențează frumosul lăuntric al țăranului! Taina satului era îngropată însă în tăcere și aștepta să fie descoperită și simțită, încetișor.

Albastru și verde

Am pornit pe uliță la vale și am ajuns în centrul satului. Întretăiat de râpe adânci și înconjurat de câmpii deluroase, Oxentea este străbătut de drumuri pietruite și case tradiționale. Case viu colorate, case vechi și ogrăzi frumoase. Astfel, am observat că în Moldova, predominanța culorilor albastru și verde este una semnificativă, trădând aspirația românului spre Cer, dincolo de efemeritatea acestui pământ. Casele și gardurile erau înviate de aceste nuanțe care dezvăluiau într-adevăr frumusețea simplității. Printre inscripții și modele vechi, casele fremătau, tăinuind mărturiile unor oameni care au scris istorie. Nu cea din manualele școlare, variante oficiale, ci o istorie vie, udată cu lacrimi și cu sânge.

Cimitirul eroilor fără nume

Am continuat să merg. Glasul copiilor anima peisajul. Erau glasurile dulci și vesele ale unor copii săraci, dar ascundeau candoarea aceea care lipsește tinerilor de la oraș. Da, într-adevăr, chipurile lor luminau de o curăție neobișnuită. S-au oprit cu mine la biserica „Sfântul Nicolae”, fondată în 1779, și închisă pentru o perioadă de comuniști. Acolo, în bisericuță atârnă pe perete o icoană care descrie o minune, grupuri întregi de soldați se închină Maicii Domnului, care li se arată, plină de dragoste, pe Cer. O poveste. O taină. Jos, câteva cuvinte nedeslușite, scrise în slavonă.

Exceptând picturile realizate complet diferit de cele românești și de clopotele vechi, m-a impresionat fostul cimitir din spate. Aparent, dărăpănat și udat de vremuri tulburi, cimitirul avea și el povestea lui.

Cruci de piatră, neînsemnate, acoperite de buruieni…constituiau un vechi cimitir, al eroilor fără nume. Unii probabil au căzut în război, alții din cauza foametei…Numele lor sunt scrise în cer și uitate aici pe pământ. De aceea mi-a venit o idee năstrușnică și l-am numit „Cimitirul eroilor fără nume”. Plimbându-mă aievea pe potecile cimitirului, mi-a venit în gând o afirmație a scriitorului Liviu Rebreanu, spusă în cadrul unui discurs susținut odată cu intrarea sa în rândul membrilor Academiei Române:

„Ţăranul român niciodată şi sub nicio formă nu se întovărăşeşte cu străinii. Privirea şi dorul lui nu trec niciodată dincolo de hotarele neamului. El suferă orice cu resemnare. Nădejdea lui e Dumnezeu. E în stare să moară fără a se plânge şi mai cu seamă fără a se revolta”.

Nunta de pe uliță

Dar șirul gândurilor mi-a fost întrerupt de glasurile vesele ale unor tineri.

Tocmai atunci era o nuntă. Mireasa și mirele, ieșind din biserică, se îndreptau spre casă, iar de o parte și de alta a drumului stăteau sătenii, întâmpinându-i. Câtă bucurie și câtă participare sufletească! Copiii, respectând obiceiul, aruncau apă cu petale de trandafiri în fața celei proaspăt căsătorite, simbolizând viața care curge precum izvorul. Un amalgam de emoții îmi cuprinsese sufletul. Unde au dispărut toate aceste frumuseți din viața noastră, a generației 21? Eu le descopeream aici, într-un colț uitat de lume și de modernism… și aveam să le păstrez viu în inimă pentru mult timp.

 Un țăran simplu, cu drag de „cetit”

Se înnopta, iar eu m-am oprit în ograda lui nenea Grișa, unul din locuitorii bătrânului sat. Am început să povestim lângă biblioteca bogată pe care o constituise în tinerețe.

Un țăran simplu, cu drag de „cetit”. A strâns carte cu carte, arătându-mi că există și la sat oameni cu sete de lectură și de Adevăr. Mi-a arătat un volum alb și subțirel, cu un mic istoric al satului. Erau mărturii ale celor deportați în Siberia sau descrieri legate de foametea instaurată de sovietici în 1946-1947. Covârșitor. Unde triste îmi brăzdau chipul și mă făceau să simt ceva ce nu am mai simțit până atunci: conștiința vie că noi, cei ce am rămas, suntem responsabili să ducem mai departe darul primit prin jertfa strămoșilor, cu pecete de sânge: Libertatea de a crede în Dumnezeu, de a iubi și de a fi bucuroși pe pământurile originare.

„Dumnezeu nu lasă nimic nerăsplătit, dar la capăt e răsplata”

Mai apoi, înainte de a pleca în România, m-am urcat pe dealul de lângă sat pentru a vedea Oxentea. O îmbrățișa Nistrul cel bătrân și înțelept, martor la toate încercările istorice prin care au trecut moldovenii. Tabloul din fața mea îmi aducea aminte de România de altădată, mai exact de lumea satului, acel univers restrâns plămădit din credință, obiceiuri și muncă rodnică. Satul, icoana întregii noastre existențe. De aici ne tragem, am luat ființă și am fost înzestrați cu o frumusețe nebănuită.

Cum spunea Blaga în „Elogiu satului românesc”, fiecare sat care se respectă ca atare există pentru sine în centrul unei lumi, şi are frumoasa mândrie de a fi puţin mai altfel decît toate celelalte. Fiecare sat vrea să rămână el însuşi, nu vrea să dicteze celorlalte nici gustul, nici reguli de comportare. Se constată o oarecare aristocratică distanţare, dar câtuşi de puţin afişată ca atare, între sat şi sat. Acest mod de a-şi înţelege existenţa aduce cu sine şi stârneşte acea varietate de aspecte în cadrul unuia şi aceluiaşi stil, vast răspândit pe câte o întreagă ţară, varietate pe care o ilustrează aşa de minunat diversele „ţări româneşti”.

Bătuți, omorâți, deportați, chinuiți și înfometați

Suntem liberi și trăim în libertate datorită celor dinaintea noastră care au luptat pentru un ideal. Sunt bătrânii noștri, aceia care stau în „Cimitirul eroilor fără nume” și care au lăsat în urma lor un tezaur elocvent prin jertfa lor, prin cultură și prin lucrul mâinilor.

Acești oameni simpli, crescuți în greutățile timpurilor, dar și în legătură vie cu Dumnezeu, au fost chemați cândva să lupte pentru unitatea românilor de pretutindeni. Bătuți, omorâți, deportați, chinuiți și înfometați, românii au mers înainte, mânați de o iubire scânteietoare, pe care noi o descoperim acum în miezul a două cuvinte sugestive: „credință și patriotism”. Aceste noțiuni înscrise în dicționarul explicativ al limbii române, sunt astăzi considerate retrograde, bătătorite de ploaie, pe potecile bătrâne ale istoriei. Însă, paradoxal, cuvintele amintite conturează astăzi salvarea noastră de la pieire, de la riscul de a ne pierde fără urmă întrun joc al „viitorului lipsit de Țintă”.

Cum ar trebui să vedem noi patriotismul? Iubirea de aproape, care întrunește credința și tradițiile, mai exact expresia întâlnirii românilor cu Dumnezeu. Fiecare popor are un specific, o identitate care se conturează de-a lungul timpului. Așa am învățat că sufletul românesc este unic și irepetabil, iar trăsăturile sale se relevă până și în Ortodoxie. Învățând să ne iubim țara și neamul, învățăm să iubim fiecare popor, căci pe toți ne unește Dumnezeu!

 În genere, oamenii așteaptă de la fiecare dăruire sufletească un răspuns. Probabil și tu, cititorule, te întrebi care va fi răsplata atâtor jertfe săvârșite în trupul României? Nu știu, dar îmi răsare în minte un cuvânt de monah, de la mănăstirea Oașa:

„Dumnezeu nu lasă nimic nerăsplătit, dar la capăt e răsplata”.

 

Te-ar putea interesa și: