Să te așezi din nou la masă. Să scrii după ce ți-a murit un prieten drag, un părinte, un dascăl. În timp ce preoții scutură cădelnița și trec mortul în locul de veci dintr-un sătuc pierdut al României, gâlceava continuă: „Cum o fi mai bine? Cu oră de religie la clasă obligatorie?”. „Opțională?”. „Sau deloc?”.
Secularii reclamă îndoctrinarea de minți tinere. Pleșu și Patapievici observă, din turnul propriei erudiții, că n-are cum să strice dacă plantezi în mintea sugace a elevului sămânța spiritualității, fără de care, carevasăzică, nu se poate. Dar nu orice fel de sămânță. Sămânță națională, că religiile de import n-au gust, sunt mai mult apă. Ca roșiile olandeze. Curtea Constituțională a dat totuși un verdict prin care observă dreptul la alegere. Biserica Ortodoxă Română s-a grăbit, ignorând cu desăvârșire decizia, să aducă ortodoxia în secolul XXI și să o numească „știință”. E știință? Musai să o pui la curiculă! Lancea mediatică ascunsă a Patriarhului observă, când unii jurnaliști se zbârlesc la asocierea religie – știință, că de fapt e o chestie „umanistă”. Părinții umanismului, dintre care unii au sfârșit-o pe rug, se răsucesc în mormânt. E un taifas al nebunilor și al alienaților culturali, întrerupt periodic de apeluri la liniște, eventual smerenie. „Cu Dumnezeu nu te joci, căci Dumnezeu nu joacă barbut cu omenirea. E un subiect serios, pentru oameni serioși!”. Unii fac poezii, alții proză, alții îndeamnă la diverse. „Ia mai dă-te în dragostea mea!”.
Așa merge, cu „frica de Dumnezeu”
În timp ce numărul celor care citesc Biblia scade, numărul celor care merg la biserică crește. Unul din doi au încredere în Patriarh. Mai puțin de unul din patru au deschis vreodată Cartea. Urcă pioșenia până la cer în tandem cu mâncatul sănătos, hrănitul bio, obsesia pentru vitamine și cum să previi cancerul, rugăciunea nu strică niciodată, de la vârstă cât mai mică, pentru că se știe că placa de aterom se formează din fragedă pruncie. Și când doctorii te trădează, nu-ți mai rămâne decât speranța în Eternul Creator. E un amestec, o ciorbă cu tăiței de cultură, dreasă cu smântâna vocabularului cică „emancipat”. Unii popi predică pe Internet despre cum cutreieră răutatea pe la departamentul lumânări al bisericii, pangar în termen popesc și dau sfaturi năstrușnice despre gălbenele, tătăneasă, rostopască și inutilitatea vaccinurilor. ONG-urile observă scârbavnica amenințare cu Iadul veșnic la care se supun dizidenții. Totul e despre frică. Frica e ca zahărul ascuns din alimente, eternul conservant. Frica e mai periculoasă, prin anumite cătunuri, decât metabisulfitul. Și-atunci ești obligat să te întorci la fapte. Că la vorbe se pricep, măcar prin hazardică asociere, majoritatea.
Păcat de preoții cu har. Stăpânii lor îi dușmănesc...
Fapt e că Biserica Ortodoxă Română e o instituție bântuită, și nu de ieri de azi, de anatema trecutului. Preoți corupți. Preoți hapsâni. Preoți hulpavi. Preoți care au fost informatori la Securitate. Unii dintre ei s-au urcat pe obeliscul Puterii religioase. Mai sunt și preoți cu har. Preoți cu habar. Preoți săraci, care se roagă la episcop, la protopop, să primească și ei parohie. Nu s-ar duce totuși oriunde. Sunt locuri în România unde nu mai e biserică de zeci de ani. Sunt în România peste o sută de sate fantomă, fără nici un locuitor. Sunt locuri în România în care bisericile sunt ca farmaciile, la fiecare colț de stradă. Și practică aproximativ aceeași politică de prețuri. Nu e vorba neapărat de „ora” de religie, de multe ori e vorba de cine-o ține, de reputația pe care-o are, de pedigree-ul stabilimentului pe care stă. Care e dezastruos, mulți prelați sunt împodobiți ca niște pomi de iarnă când se dau jos din mașina onctuoasă fix în mijlocul mulțimii, al pulimii, al sărmănimii. Ca și cum apostolul Andrei ar fi aterizat în Dobrogea călare pe-un inorog, la fel de neverosimil e mesajul Patriarhiei în timp ce se dă lovită în vintre de militantismul ateu, urlând că vine Antichristul. Noroc că facem ditamai Catedrala, ce o să fie în curând mai mare decât neamul.
Oră de religie, nu cateheză!
Poveștile Sfinților părinți sunt folosite ca bolovani de aruncat în capul cui nu-i convine și, de fapt, preocuparea silnică e cu îndoctrinarea. Păcatul. Nu o singură dată, în dezbateri publice, Bisericii i s-a atras atenția că e o structură cu legi complet autonome, relativ obscure, prin care își prășește corpusul. Biciul Justiției e afurisitul și caterisitul, păcătosului. De fapt și de drept, ce vor adversarii ideii orei de ortodoxie? Dacă e să fie oră de religie, hai să fie oră de religie. Hai să te uiți comparativ, încât să nu te mai strâmbi silnic la protestant, la pocăit, la adventist, la baptist, la catolic. Hai să afli cum o fi în Coran și ce caută Iisus în povestea musulmanilor! Hai să îl aduci un pic pe Eliade, pe Jung în discuție! Hai să faci oră de religie, nu cateheză! E ora la care ar merita să-ți înscrii copilul, cât să știe după aia, să aibă perspectiva „umanistă” asupra problemei. În realitatea de turbărie a Educației, stai și te întrebi, finalmente, n-ar fi trebuit mai întâi să ai manuale și bănci, table și dascăli, până să pui problema Religiei? N-ar fi trebuit, ca și la alte lucruri, să aștepte Preasfinția la rând? N-ar fi trebuit să bage mai mulți bani în oameni și mai puțini în icoane, troițe, acoperișuri aurite și sisteme de sunet de înaltă definiție? N-ar fi trebuit să militeze mai mult pentru apă curentă și mai puțin pentru apă sfințită?
Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru