Recentul proiect al Ministerului Apărării Naționale de a promova o lege-cadru a Direcției Generală de Informații a Apărării (DGIA) a provocat reacții vehemente, unele pueril-infantile, provenite majoritatea din zgura primilor ani post-revoluționari când anti-securismul făcea audiențe record.
Este deja public că am fost în favoarea acestor modificări legislative, mai ales că acestea prevedeau un control parlamentar. Împotriva proiectului a fost prietenul Victor Ciutacu, iar călduț-leșinat, cu neutralitatea unui român obiectiv a fost Dan Tapalagă. Spre marea mea dezamăgire, restul presei a fost complet absentă din acest necesar areal al dezbaterilor publice.
Nu voi relua argumentele mele, pentru că nu acesta este rolul acestui articol/comentariu. Acela de a îmi justifica părerile, opiniile. Numai simplul fapt că serviciul de informații al Armatei căpăta un control parlamentar mi-a fost de ajuns. Nu mai explic conjunctura internațională, cu România prinsă între două războaie cumplite: cel din Ucraina și cel din Fâșia Gaza. Nici necesitatea unui cadru legislativ corect, pertinent și relativ independent precum are AMAN (Direcția de Informații Militare a Forțelor de Apărare Israeliene), DRM - „Direction du Renseignement Militaire” a Franței sau DIS - Serviciul Militar de Informații (The Defence Intelligence Staff) al Marii Britanii ca să dau doar câteva exemple. Din nefericire, puținele comentarii s-au rezumat la “securiștii armatei”, “spionii militari” și alte termene neghioabe care vădesc faptul că de la 34 de ani de la revoluție este încă nevoie de o cultură de securitate.
Din nenorocire societatea noastră suferă încă de un anti-securism latent care a căpătat mutații înfiorătoare, ca un virus scăpat de sub control. Evident, e mult mai ușor să-ți găsești scuze politice de genul “omul e al pădurii din stânga, din dreapta” – o adevărată obsesie națională – decât să îți asumi un joc democratic.
Cu toate tarele acestei dezbatri nu eșuate, ci avortate cred că e timpul ca societatea să se îndrepte spre o dezbatere a serviciilor de informații. Nu cred în implicarea SRI și SIE – cele două instituții naționale în acest caz. Nu aveau niciun interes pentru că și ele suferă. Serviciul Român de Informații(SRI) funcționează după o lege din 1991 – legea 51/1991, iar Serviciul de Informații Externe (SIE) după una din 1998 - legea nr. 1/1998. Datele s-au schimbat de mult. În 1991 România abia se elibera din Pactul de la Varșovia. România a aderat la NATO în 2004! Nu poți fi la zi, performant, cu legi de acum 32 sau 25 de ani. Ca să nu mai vorbesc de lipsa unui cadru legislativ, o lege a ofițerului de informații care să-l protejeze, dar și să-l împiedice la abuzuri de genul poliției secrete, cancerul sistemelor totalitare de informații.
Spre cinstea lor cele două instituții SRI și SIE s-au chinuit în nenumărate rânduri – având chiar consultanți occidentali - să schimbe aceste legi demne de Codul lui Calimachi. Și le-am lăudat atunci strădaniile, chiar cu riscul de a fi etichetat în acestă societate de fanfaroni leproși drept omul serviciilor, sau mult mai plastic - un securist!
Serviciile nu au reușit, iar vina a fost împărțită în ochii opiniei publice între politicieni și servicii. Este foarte limpede că visul, dorința supremă a oricărui serviciu e să nu aibă nicio lege, să nu răspundă în fața nimănui. Dar un control parlamentar e strict normal și obligatoriu. Joaca aceasta dintre politicieni și servicii, acest balet cocoșat și dizgrațios al politicii române trebuie să înceteze. E scârbos și împotriva firii.
Hai să vorbim de o nouă legislație! Unde nu există lege, nu poate funcționa decât fărădelegea!