„Căutăm: Voluntari pentru o misiune imediată peste Ocean. Cunoașterea francezei sau a altei limbi europene este un avantaj. Dorința și aptitudinile pentru a deveni parașutist sunt necesare. Probabilitatea unei misiuni periculoase este garantată.”

Militarilor americani care se antrenau în lunile ce au precedat Ziua Z le-a fost adusă la cunoștință această ofertă, prin intermediul portavocilor, în bazele de pe întreg teritoriul Statelor Unite. Fără a cunoaște nici un alt detaliu, câțiva bărbați curajoși  s-au oferit pentru misterioasa misiune.

Abia după ce au trecut un întreg pachet de teste fizice și psihologice, acești tineri au fost aduși la Washington, unde li s-a comunicat că urmează să facă parte din comandouri ale unei organizații despre care majoritatea americanilor nici nu știau că există. Trebuiau să devină „Jedburghs”.

Deviza echipelor Jedburgh a fost: „Surprinde, ucide, dispari!”

Experte în a se parașuta, la adăpostul întunericului, în spatele liniilor inamice, forțele de elită Jedburgh ale Office of Strategic Services (OSS, precursorul CIA) erau comandouri trimise în teritoriile ocupate de naziști din Franța, Belgia sau Olanda, pentru a coordona parașutările de arme și echipamente, a organiza și pregăti formațiunile locale de partizani, realizarea de atacuri și sabotaje fulgerătoare și acordarea de asistență pentru armatele aliate în luptele cu cel de-al III-lea Reich.

Ramura „Operațiuni Speciale” din OSS a purtat campanii de gherilă în Europa și Asia, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Ca și în cazul altor aspecte ale activității OSS, organizarea și doctrina „Operațiunilor Speciale” s-a bazat pe experiența britanică în domeniul aflat atunci în plină dezvoltare, al „războiului psihologic”.

În anul dintre ocuparea Franței, în 1940, și invadarea Uniunii Sovietice de către Germania, în 1941, strategii britanici și-au pus problema în ce fel Londra – care pe atunci era lipsită de forța unei debarcări în Europa – ar putea lovi Reich-ul și l-ar putea în final învinge pe Hitler.

Marea Britanie a optat pentru o strategie cu trei componente pentru a folosi singurele mijloace pe care le avea la îndemână: blocadă navală, bombardament aerian susținut și subminarea regimurilor pro-naziste în țările ocupate prin acțiuni subversive.

O structură civilă, British Special Operation Executive (SOE) a fost plasată la comanda misiunii și a început să lucreze la planul prin care premierul Churchill „să pună Europa pe foc”.

Ideea britanicilor de a utiliza războiul de gherilă și sabotajul se potriveau perfect cu viziunea șefului OSS, „Wild Bill” Donovan. În 1942, Statele Unite decid să se alăture Marii Britanii în „războiul subversiv”.

Așa se face că SO al OSS și SOE britanic hotărâsc împreună crearea echipelor Jedburghs. Un comando „Jed” era format din doi-patru oameni: un ofițer american OSS, unul britanic și, eventual, un ofițer francez sau un simplu soldat. Uneori, li se alătura un soldat belgian, olandez sau canadian.

Unul dintre membrii comandoului era întotdeauna operator radio. Iar membrii americani ai gherilei purtau în mod sfidător uniforma Statelor Unite, fără a încerca să-și ascundă identitatea, tocmai ca efect psihologic asupra inamicului.

Echipele au urmat antrenamente intensive de limbi străine, ca și de parașutism, operațiuni amfibii, schi, alpinism, morse, folosirea armamentului de mici dimensiuni, luptă corp la corp, explozibili și tehnici de spionaj.

Deși echipele Jedburghs au avut misiuni în Italia, Grecia, Iugoslavia, Burma, Malayezia și China, alături de formațiunile de partizani locale, cele mai importante operațiuni au fost cele din Franța, alături de rezistență (așa-numiții „machizarzi”, după numele unei formațiuni de vegetație specific meditereaneană „maquis”, care le servea ca adăpost natural).

Primele misiuni Jedburgh au avut loc în Franța în noaptea dinaintea Zilei Z.

Peste 90 de echipe Jedburgh au fost parașutate în Franța anului 1944, coordonând parașutările de armament și atacurile și sabotajele asupra forțelor germane.

Multe comandouri au fost nevoite să se parașuteze „în orb”, dat fiind că orice comunicare în spatele liniilor inamice ar fi fost extrem de periculoasă.

Cum de i s-a dat operațiunii numele de Jedburgh rămâne și astăzi un mister. Unii spun că a fost inspirat de numele unui oraș sud-african, unde burii au folosit tactici de gherilă împotriva britanicilor. Alții susțin că ar fi o deformare a termenului francez J-Jour (Ziua Z).

Dar cea mai populară teorie susține că echipele Jedburghs au fost botezate cu numele unui orășel scoțian de frontieră, unde, în secolul al XII-lea, scoțienii au aplicat tactici de gherilă în lupta cu invadatorii britanici. Legenda spune că scoțienii mânuiau cu atâta îndemânare topoarele, încât străgătele lor de război paralizau de groază dușmanul.

Unul dintre cei mai faimoși membri ai echipelor Jedburgh a fost William Colby (foto jos), care avea să devină ulterior directorul CIA. Colby, al cărui nume de cod era „Berkshire”, a condus o echipă Jed în Franța ocupată, în august 1944. Avea numai 24 de ani. Fiul unui ofițer de armată, Colby urmase frecventase universitățile Princeton și Columbia, înainte de a intra în armată.

Deși a fost de nenumărate ori la un pas de moarte, cincizeci de ani mai târziu, Colby descria misiunile sale foarte relaxat: „să-i hărțuim pe nemți cât de mult posibil... ambuscade pe drumuri, poduri aruncate în aer, chestii din astea...”

În 1945, Colby a condus o misiune a OSS în Norvegia (Operațiunea RYPE), de sabotare a căilor ferate germane și zădărnicirea oricăror eforturi ale nemților de a-și consolida apărarea în zona de nord a Reich-ului. Potrivit lui Colby, RYPE „a fost prima și singura misiune a US Army, care a combinat schiul și parașutismul în cel de-Al Doilea Război Mondial”.